La metrou IV

Iata ca dupa o relativ lunga absenta de pe blog, revin cu un articol foarte trist si marcant, motiv pentru care m-am decis sa il postez.
Am avut parte aseara de o experienta pe care nu mi-as fi dorit sa o am.

Am vazut un om incercand sa se sinucida.

Era 9 seara si ma aflam la statia de metrou Izvor. Mergeam spre Militari si desi intentionasem sa plec de acasa cu zece minute mai devreme, am intarziat. Stateam pe peron iar in apropierea mea se mai aflau doi barbati. La un moment dat, s-a auzit vuietul specific sosirii metroului in statie. M-am ridicat de pe scaun si am inceput sa merg incet, asteptand ca trenul sa ajunga la peron si sa vad daca era cel pe care il asteptam.

Scria Dristor 2, nu era bun pentru mine, insa inainte sa ma reintorc sa imi ocup locul pe scaun, am remarcat ca unul dintre cei doi barbati s-a apropiat alarmant de mult de margine pe cand metroul se afla cam la un metru de el, aplecandu-se usor, luandu-si avant si sarind. L-a luat din plin. Nu s-a auzit niciun sunet, niciun geamat, am crezut ca a murit instantaneu sub rotile trenului. M-am speriat cumplit, imi tremurau genunchii. La fel de speriat era si celalalt barbat din apropiere. Nici unul nu ne-am fi putut da seama ce intentiona sa faca acel om, pentru ca el s-a comportat ca orice calator. Ba chiar, mi-a marturisit celalalt barbat, mai trecuse un tren inainte si nu s-a repezit spre el. Pesemne isi facea curaj.

Eu nu l-am observat. Nu ma uit la oameni in statiile de metrou decat atunci cand ma plictisesc si incep sa ii studiez. In rest, nu ii remarc. Sunt eu cu gandurile mele. L-am vazut doar cand se arunca in fata trenului si asta doar pentru ca in acel moment ma uitam daca directia afisata era cea in care intentionam sa merg.

Era un om de statura medie, cu par grizonat, la 45-50 de ani, cu o haina de piele neagra si in blugi, aflat cam la vreo cinci metri de mine. Un om ale carui legaturi cu viata se pare ca erau de mult rupte. Un om pe care poate acasa il astepta familia. Un om care nu neaparat o fi vrut sa se omoare ci poate si-o fi dorit sa nu mai traiasca. Un om cu un curaj nebun, pentru ca trebuie curaj pentru cineva care decide sa isi ia viata. Un om fie bolnav, fie impovarat de necazuri, fie prea singur, dar cu siguranta hotarat. Nu a atras atentia prin nimic. Planul sau sa se omoare ii era atat de bine fixat in creier incat nu a vrut sa ii fie spulberat de nimeni. Cine vrea sa se sinucida nu striga asta in gura mare. Ia decizia si o face.

Ni s-a spus sa plecam. Urmau sa apara Ambulanta, Medicina legala, unitatile de descarcerare, probabil si presa. Nu aveam ce sa ii fac. Era sub rotile trenului. Trebuia deconectat curentul electric, omul nu trebuia miscat, trebuiau sa intervina cei de la descarcerare. Daca ar fi fost alta conjunctura as fi incercat sa acord primul ajutor. Am plecat de acolo aproape plangand, speriata. Nu mi-as fi dorit nicio clipa sa asist la asa ceva. Una e cand ne vin pacienti la spital si alta sa vad pe viu cum un om isi ia viata.

Noaptea, tarziu, la OTV se comenta daca avusese hipotensiune sau un episod de hipoglicemie sau daca fusese suicid. Eu l-am vazut cand isi luase avant, dar a fost fix cu cateva secunde inainte sa il loveasca trenul. Nu aveam nici macar cand sa strig sa se opreasca, daramite sa il impiedic sa se arunce in fata metroului, mai ales ca eram si mai departe de el. Omul premeditase totul si a si facut totul ca sa nu atraga atentia.

Am aflat ca nu a murit. S-a scris in ziare despre el. Avea 43 de ani, era de profesie zidar iar acum e in spital, cu un traumatism cranio-cerebral si fara piciorul drept care i-a fost amputat instantaneu de rotile trenului. S-a gasit asupra lui un bilet prin care isi lua adio de la familie.

Un prieten mi-a spus ca "suicidul e o solutie permanenta la o problema temporara". Asa o fi? Poate ca toate au o solutie atunci cand mintea nu e tulburata sau cand cei din jur observa ca ceva nu e in regula. Ma intreb insa...cati observa? Oamenii nu mai au timp sa vada ca cei de langa ei nu sunt bine. Fiecare isi are propriile probleme si nu mai remarca si schimbarea celorlalti, decat atunci cand ceva e prea strident.

Voi incheia cu un citat dintr-un articol al lui Thorus, peste care am dat cautand o maxima, dar mi-a placut modul in care e scris, astfel incat il redau integral:

"Pentru a trai si a supravietui avem nevoie de ceilalti. Cu toate acestea, in momentele cele mai importante sau cele mai dificile ale vietii suntem fundamental singuri. Suntem singuri in momentul nasterii si al mortii, singuri cu gandurile si constiinta noastra, cu spaimele si indoielile noastre. Singuri in fata durerii si a suferintei, a depresiei si dificultatilor personale. Suntem singuri."