Festivitatea de premiere

Iata ca astazi se implineste luna dedicata intamplarilor fericite din viata mea. Ma bucur ca am reusit sa imi duc planul pana la capat, desi in unele dati mi-a fost destul de greu ca dintr-o stare de bucurie traita, o emotie, o idee, sa concep un text.

Astazi vreau sa scriu despre festivitatile de premiere, incununari ale activitatii mele ca eleva de la sfarsitul fiecarui an scolar. Inca de cand eram la gradinita, s-a stabilit o traditie la noi in familie, ca la serbarile scolare sa fie toti alaturi de mine, si ulterior de fratele meu. Cu catel, cu purcel, venea tot familionul pe platoul unde aveau loc festivitatile ca sa sustina copilul. Merita copilul, caci era premianta an de an. Si uite asa, anii au trecut, si am terminat si facultatea. Bineinteles, ca la cursul festiv au venit sa fie alaturi de mine. Si cum sa nu imi doresc sa ii am alaturi, caci nu doar ca ii iubesc si ma iubesc, dar mai mult, ei sunt cei care mi-au fost alaturi si in momentele fericite si in momentele grele. Singurii care mi-au fost alaturi in permanenta, neconditionat. Familia mea.

Baba Harca

Si acum imi vine sa rad cand imi aduc aminte cu ce ma speriau cei din familie atunci cand nu mai stiau ce sa faca pentru a ma linisti. Au incercat ei cu mai multe, insa cel mai si cel mai frica imi era de Baba Harca, o baba urata care nu stiam cum arata, doar mi-o imaginam, care avea sa ma duca tocmai in Guadalajara, in cazul in care nu eram cuminte. Asa am aflat eu pe cand abia incepusem sa inteleg ca exist pe lume, de orasul Guadalajara. Modalitatile in care ma speriau erau mai multe: fie zgomote, fie voce ingrosata, fie imi aratau cate o baba scofalcita pe strada, iar cand mergeam cu trenul, ferme de animale (dar eu nu stiam ca erau ferme) unde cica locuia Baba. Paralizam instantaneu. Mai, si pe cuvant ca am fost copil cuminte. Mai faceam si eu nebunii, dar moderat. In fine, anii au trecut, eu am mai crescut si am realizat ca de fapt Baba nu exista, dar pentru ca fratele meu era mic si pentru ca toate metodele de a-l determina sa manance sau sa doarma esuau, m-am alaturat si eu celor mari in invocarea Babei care mi-a bantuit copilaria. :))

Despre "Imperiul contraataca", oamenii din viata mea si cum nimic nu dureaza o vesnicie

De cand eram mica mi-a placut sa ma uit la filme. Pe atunci insa mergeam la cinematograf mult mai des. Acum prefer sa vad filmele de acasa, din pat, cu ceva de rontait langa mine. De cultura mea cinematografica se ocupau parintii, mai adesea tata. Cand parintii erau ocupati sau nu aveau chef, reuseam sa il conving pe nasul meu de botez sa ma insoteasca.

Imi amintesc ca eram printr-a IV-a si mi se pusese mie pata sa merg la film in ziua aceea. Am dat telefon la toate cinematografele din oras ca sa aflu ce filme rulau. Printre ele erau "Iisus din Nazaret" si "Imperiul contraataca". Pe vremea aceea aveam un obicei de care m-am lecuit (partial) ulterior, si anume sa vad cate un film ori de cate ori era difuzat. Si am ales "Iisus din Nazaret" spre disperarea nasului meu, care fusese oarecum obligat de catre a mea nasa sa il vada de mai multe ori. Mi-a promis in schimb ca imi ia ceva bun asa ca mi-am schimbat rapid optiunea. Nu imi mai aduc aminte din "Imperiul contraataca" decat de niste nave spatiale, de stele, de un robotel si de o lupta cu niste sabii colorate. Nu prea mi-a placut, iar din acest motiv, mare fiind, n-am avut tragere de inima sa vad seria "Razboiul stelelor".

Mi-a placut in schimb iesirea in sine, faptul ca eram mica si toata lumea voia sa imi satisfaca dorintele, si mi-a mai placut ca mi-am petrecut acea dupa-amiaza impreuna cu nasul meu. In viata insa se intampla tot felul de lucruri, iar la un moment dat, din cauza unor situatii care nu tin de noi, ci de circumstante, relatiile nu mai sunt aceleasi. Oamenii se mai si schimba, iar distantarea fizica si sufleteasca isi spune cuvantul. Amintirea mea despre nasul meu este insa intre cele fericite, caci ea s-a petrecut intr-un timp in care lucrurile erau frumoase, un timp in care nasii mei erau ca si parintii mei, o vreme in care nu stiam ca viata ofera surprize si ca ceea ce stiam stabil avea sa ajunga ca praful de stele...

Primul latrat al lui Cookie

Pe Cookie, primul nostru catelus, l-am adus la noi in casa pe cand avea doar o luna. Nici nu stia sa manance. Ii puneam iaurt pe limbuta, iar apa ii dadeam cu biberonul.

Se agata cu dintisorii lui mici de pantalonii mei de pijama si ramanea asa fixat taraindu-se pe burta dupa mine. Se trezea de nebun dimineata la ora 4 si ne scula pe toti din casa si ma jucam cu el in speranta sa il obosesc si sa se culce, caci aveam ore la liceu de la 7.
Asteptam cu totii primul lui latrat, care intarzia sa apara. Pana cand intr-o zi, pe cand avea 2 sau 3 luni, cand, explodand de fericire la venirea lui tata acasa, a scos un "wow wow" tipat si clar. Am inceput cu totii sa radem si sa il smotocim: "A latrat Cookie!". Iar el de fericire, a mai latrat o data, ca sa ne arate ce mare s-a facut.

Pisi

Pisi e prietenul lui Jojo si, intr-un fel, motanul nostru adoptiv. Domnul doctor a spus ca ar avea vreo 4 anisori. Nu se impaca bine numai cu Jojo, ci si cu ceilalti catei din cartier. Prietenul lui cel mai bun este insa motanul Felix. Isi petrec impreuna mare parte din timp.
Nu locuieste cu noi in casa, ci afara. Cel mai important motiv a fost acela ca, desi Jojo e prietena lui afara, in momentul in care ajung amandoi in dreptul usii noastre, ea nu il lasa pe Pisi sa treaca dincolo de prag. Un alt motiv a fost acela ca Pisi e un motan liber, nu rezista sa stea mai mult de 15 minute intr-o casa. Eu nu ma omor dupa pisici, insa el e prietenul meu si singurul pisoi de care m-am atasat vreodata. Imi e tare drag si am fost ingrijorata pentru el atunci cand alt motan de prin vecini l-a ranit, motiv pentru care l-am dus la doctor. I-am administrat un tratament cu antibiotic si s-a facut bine.
Dar intr-o zi, Pisi nu a mai aparut. Era in preajma sarbatorilor. Am crezut ca a patit ceva. L-am cautat peste tot, prin toate locurile pe care stiam ca le frecventa. Pisi disparuse. A trecut o zi. Apoi inca o zi. Credeam ca a murit si ma durea sufletul la gandul ca s-a stins cine stie pe unde, singur si al nimanui. Pana cand, plecata de acasa fiind, caci aveam de rezolvat niste lucruri, primesc telefon de la mama. Cu o voce fericita imi spune: "A aparut Pisi!". Nu reusisem sa rezolv ce imi doream, insa nimic nu mai era atat de important ca motanelul nostru. Nici azi nu stim unde a fost, probabil dupa alte pisici.
Cand ne vede ne saluta cu un "Meaaaaau" prelung si vine spre noi ca sa ne intampine. Si eu mai cred ca ne iubeste si el si ne considera, in felul lui special, familia lui.

Motanul cu sapte capete

Stiti cum copiilor mici nu le e niciodata foame si somn? Nu puteam sa fac exceptie. Nici acum nu fac, ca dovada orele tarzii la care postez majoritatea articolelor.

In copilarie, ca sa reuseasca sa ma adoarma, membrii familiei mele veneau pe rand si imi spuneau povesti. Abandonau atunci cand realizau ca nu era chip sa inchid ochii si pasau sarcina urmatorului. Imi placeau foarte mult povestile. Ca si acum, de altfel. De aceea eram destul de atenta la intamplarile relatate caci ascultand "traiam" oarecum povestea. Si acum o fac, cu ajutorul imaginatiei si a empatizarii (in cazul povestilor de viata).

Singura care reusea sa ma adoarma era sora mamei. Era si ea adolescenta pe vremea aceea, numai chef sa stea sa ii spuna povesti copilului nu avea, dar era ultima speranta atunci cand ceilalti nu mai reuseau. Venea mama spre exemplu si incepea sa-mi zica de Scufita Rosie, de Alba ca zapada si de cei sapte pitici, de Capra cu trei iezi, de Fata mosului si fata babei, de aventurile lui Praslea cel Voinic, despre zane, vrajitoare si printese si despre multe alte minunatii. Ascultam eu ce ascultam pana cand mamei i se facea somn si incepea sa greseasca in relatarea ei. Normal, nu era sa o las sa denatureze istorisirea si o corectam. Realiza atunci ca nu avusese nicio sansa iar odrasla ei avea ochii tot deschisi. O chemam atunci plangand pe matusa mea: "...spune tu, ca tu stii!". Venea biata de ea si lasa balta tot ce facea. Si incepea soptit si misterios si de fiecare data povestea incepea la fel: "A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti...un motan cu sapte capete..." si de aici actiunea era cu totul alta mereu, pentru ca matusa mea inventa in fiecare noapte altceva. Felul in care povestea era atat de captivant incat, pierduta fiind in actiune, adormeam in cateva minute. Era un mister cum reusea.

Cert e ca Motanul cu sapte capete a ramas povestea copilariei mele, acea poveste care e de fiecare data alta, e de fiecare data noua si plina de neprevazut. Cam asa sunt si alegerile noastre si chiar viata, pana la urma, nu?

Ziua in care s-a nascut fratele meu sau cum am plecat de acasa fara chiloti

"Unde mergeti?", am intrebat. "Mama se duce la spital, ca sa iti aduca un fratior". Ce bine!

Nu stiam eu ce era acela "fratior" dar ma gandeam ca era un lucru bun, daca ziceau mama si cu tata, asa ca m-am bucurat. A venit si ziua cea mare, forfota in casa, toti cei mari se agitau ca sa stranga tot ce mai era nevoie sa ii duca mamei la spital. Se nascuse "fratiorul". Considerand ca de acum eram fetita mare (aveam 4 ani si jumatate), cei mari m-au lasat sa ma imbrac singura, ei fiind ocupati cu altele. Mi-am ales o rochita frumoasa mov, sosete albe cu danteluta, sandalute. M-au vazut cand eram gata, m-au laudat de cat de bine m-am descurcat si am pornit la drum. Spitalul nu era foarte departe de casa asa ca am mers pe jos. Fericirea mea era nemasurata: ma duceam sa imi vad fratiorul. Deja ma simteam sora mai mare, voiam sa creasca mai repede ca sa ne jucam impreuna. Pe drum am sarit, am topait, am alergat...veselie, ce mai!

Ajungem la spital. Mama iesise in curtea spitalului ca sa ne intampine. Vazand-o, am alergat degraba la ea caci lipsea de prea mult timp de acasa si imi era foarte dor de ea. I-am sarit in brate si...o aud pe mama soptind: "Onutza...nu ai chilotei pe tine?" Eu: "Vaaai, ce rusine!". Unde pana atunci sarisem si alergasem, acum nici nu mai voiam sa ma dau jos de la ea din brate. S-a dus tata in pas-alergator la un magazin din apropiere si i-a luat copilului (adica mie) o pereche de chilotei. Fusesem tare ascultatoare, reusisem sa ma imbrac singura, insa uitasem tocmai de acest important element de vestimentatie. :)

Pregatita acum sa imi intampin fratele, am mers cu mama in sala unde erau bebelusii. Nu mai stiu daca el plangea atunci, dar imi amintesc ce socata am fost cand am vazut la ochisori un punct negru (era dat la ochi cu nitrat de argint, cum se dadeau toti copiii pentru prevenirea conjunctivitei neonatale): "Ce are coca la ochi?" Mi-a explicat mama ceva, nu mai stiu ce a zis, dar m-a lamurit ca nu a patit nimic. Am aflat atunci cum avea sa il cheme iar mama mi-a zis ca el stia ca eu eram sora lui de cand vorbeam cu el pe cand se afla la ea in burtica si ii spuneam: "coca, coca, eu sunt soricica ta".
Am plecat spre casa tare fericita, caci acum eram si eu sora. Cine mai era ca mine?

La multi ani, Mama!

Cu ocazia zilei femeii si a mamei in special, voi scrie doua vorbe despre una dintre amintirile frumoase si anume cea despre plimbarile cu mama. Cand pornim la plimbare strabatem distante lungi. Ne mai oprim din cand in cand ca sa luam loc pe o banca. Vorbim cate-n luna si-n stele. Ne dam cu parerea, ne cerem sfatul una alteia. Ne simtim bine una cu cealalta iar subiectele de conversatie nu se epuizeaza niciodata. Si mai si barfim. Nu vorbim de rau, ci doar povestim. Asa fac fetele. Iar cand nu suntem in acelasi oras si mi-e urat sa merg singura pe strada o sun. Si ne plimbam impreuna.

La multi ani, Mama!

Ziua in care am aflat ca am intrat la liceu

Continui seria "Amintirilor" cu ziua in care am aflat ca am intrat la liceu. Eu am facut parte din ultima sau penultima generatie care a dat examen de tip vechi pentru admiterea la liceu. Ne inscriam la una dintre unitatile de invatamant, sustineam cele doua probe, matematica si limba si literatura romana iar cine avea norocul sa aiba o nota cu care sa se incadreze in numarul de locuri existente intra. Cine era sub linie isi incerca norocul la sesiunea de toamna, cand de obicei ramaneau locuri la liceele considerate "slabe" sau la scolile profesionale. Un sistem prost dupa parerea mea.

Criteriul dupa care am ales liceul pe care doream sa il urmez a fost unul putin diferit: dorindu-mi sa dau la facultatea de medicina am considerat ca pentru asta trebuie sa merg la cel mai bun liceu din oras. Erau doua licee care erau considerate no.1 si intre care era cea mai puternica concurenta (si acum tot aceleasi doua au ramas). Pe unul dintre ele l-am ales eu. Nicio clipa nu m-am gandit ca nu as putea intra, fugind de ideea esecului.

Pentru ca la clasa predarea era buna dar insuficienta pentru ceea ce se cerea la admitere, a trebuit sa merg la pregatire la matematica si la romana. Ca si in cazul majoritatii colegilor mei, weekendurile nu mai existau. Sambata aveam meditatii la romana, iar duminica la mate.

A venit si ziua examenului. Am avut parte de subiecte pe care le-am tratat bine. La matematica am avut putin ghinion dar speram sa nu fiu prea mult depunctata. S-a terminat toata nebunia si au urmat zilele de asteptare pana la afisarea rezultatelor. Atunci cand sunt stresata, fac curatenie. Bucataria, baia, sclipeau. Frecam aragazul si chiuvetele aproape in fiecare zi.

Si intr-o zi, fiind singura acasa, caci parintii erau la serviciu, primesc un telefon. Era o colega de-a mamei, care ma anunta ca intrasem! Aflase de la alta colega, ce trecuse prin zona liceului. Stiau cat de mari erau emotiile mele si au vrut sa ma anunte cu o clipa mai devreme. Mama insa nu stia. Ceruse invoire intre timp de la sefa ei sa mearga sa vada daca s-au afisat rezultatele. De bucurie, am inceput sa dau telefoane. Ca un facut, nu mi-a raspuns la telefon nimeni dintre cei foarte apropiati. As fi vrut sa plec pana la liceu sa ma uit pe liste, dar afara incepuse o ploaie torentiala si am zis sa mai aman pana ce ploaia va fi incetat.

La un moment dat, aud cheia rasucindu-se in usa si o vad pe mama intrand in casa, cu hainele ude, caci nu avea umbrela la ea si cu un buchet de flori in mama. "Felicitari, fetita lui mama! Ai intrat la liceu!" A fost cam dezamagita cand a aflat ca deja stiam, ca i se luase din bucuria de a fi ea cea care imi dadea vestea cea mare. Nu era sa lasam insa acest moment sa umbreasca fericirea ca visul meu se implinise: urma sa fiu eleva la un liceu de elita, un liceu cu care ma mandresc si in care s-a facut (si inca se face) carte cu adevarat.

Degetel! Codita de...catel

Acum cateva luni Jojo, catelusa mea, a fost operata. Avea o hernie ombilicala care in timp s-ar fi putut complica, ocazie cu care a fost si sterilizata (caci eventualitatea unei gestatii era un risc de aparitie a unei eventratii, deci tot o complicatie postoperatorie). Daca nu ar fi avut nicicand pui, ar fi existat riscul aparitiei de cancer mamar la o varsta mai inaintata, deci oricum, cea mai buna solutie pentru ea si starea ei de sanatate era interventia chirurgicala.

Avand in vedere ca in acelasi cabinet in care Jojo urma sa fie operata ne murise catelusul nostru iubit, Cookie, cu aproape 3 ani in urma, am amanat momentul interventiei pana cand el a devenit de neamanat. Cu speranta in suflet si incredere in Dumnezeu si in domnul doctor, am plecat cu mama si cu Jojo spre cabinetul veterinar. Ea, mititica, desi nu stia ce avea sa o astepte, stia totusi ca e la medic, ca dovada tremorul ei din tot corpul atunci cand am asezat-o pe masa de operatie. Domnul doctor i-a administrat un anestezic iar Jojo a inceput incet incet sa se "inmoaie", nemaiputandu-se tine pe picioruse. Desi ni se permisese sa ramanem in acea camera, in momentul in care am vazut ca i se inchid ochisorii, am luat-o pe mama si am iesit de acolo. Nu puteam suporta sa o vedem asa. Nici nu ar fi fost indicat, de altfel, caci era vorba de o interventie chirurgicala care trebuia sa se desfasoare in conditii sterile.

Operatia a fost un succes. Ne-a aratat domnul doctor apoi uterul ei mititel si cu anexele...M-a impresionat si indurerat in acelasi timp. Jojo a mea nu avea sa fie niciodata mamica. Dar in schimb traia! Iar anestezicul incepuse sa isi piarda efectul iar ea sa se trezeasca. Am asezat-o in cosulet, insa inca nu se putea misca. Probabil ca incepea sa simta dureri. Deschisese ochisorii dar parca nu voia sa vada pe nimeni. Era trista si suferea. Si deodata l-a zarit pe domnul doctor. Ochii i s-au luminat si desi nu putea sa se ridice ca sa il intampine, am auzit un zgomot si am simtit o adiere langa mana mea: codita ei se misca in sus si in jos, in semn de bucurie. Atunci am inteles ca Jojo era bine. A fost un moment extraordinar si am inceput toti sa radem. Ea este o catelusa extrem de prietenoasa, si iata, ca desi se afla in asemenea suferinta, tot parca ar fi avut un pic de chef de joaca.

Ulterior, acasa, la mama nici nu se uita, caci ea fusese cea care o purtase in brate si o asezase pe masa de operatie. Nu voia sa primeasca nici apa de la ea (cateva zile nu s-a miscat din locul in care statea, nici nu a mancat, ci doar a baut foarte putina apa). Incet incet, Jojo a inceput sa isi revina. Acum este iarasi o catelusa vesela si jucausa, prietena copiilor din cartier, a cainilor de rasa sau maidanezi, a motanilor (Pisi si Felix), a vanzatoarelor, a florareselor si a vecinilor.
E fetita noastra iubita, care nu i-a luat locul lui Cookie ci si l-a castigat pe al ei in inimile noastre.

1 mai la Neptun

Prima oara cand am petrecut ziua de 1 mai altundeva decat la picnic sau acasa a fost cand eram in anul 3 de facultate. Ne-am organizat un grup mic de colegi si prieteni sa petrecem Ziua Muncii intr-una dintre statiunile de pe litoral (noi locuind, de altfel, in Constanta, dar de Mamaia ne cam saturasem).

Am ales initial sa mergem in Costinesti. Cand am intrat cu masina in Costinesti, cautand sa ne cazam undeva (bineinteles ca nu aveam rezervare pe nicaieri), ne-am cam speriat de cum ar fi avut sa arate 1 mai-ul nostru: in fata fiecarei vile erau romanii cu mici, gratare si cu casetofonul cu manele dat la maxim. Ne aflam la intrarea in statiune, deci probabil ca mai in interior nu era asa, dar nu am avut rabdare sa mai cautam.

Ne-am intors pe calcaie (pardon, pe roti) si am plecat mai departe, spre Neptun. De cand am intrat in Neptun am stiut ca aveam sa ne distram pe cinste. Se apropia de acum ora pranzului asa ca trebuia sa ne gasim rapid cazare si apoi sa mergem sa mancam ceva. As, dar de unde cazare? La hoteluri nu mai era nicio camera libera. Cu speranta, le-am luat la rand. Peste tot ne intampina intrebarea: "aveti rezervare?", noi: "nu...", continuarea: "ne pare rau, nu mai avem camere libere". Cred ca am vizitat toate hotelurile din Neptun atunci. Nimic. Peste tot plin.

Ce sa facem? Nu era sa ne intoarcem acasa. Una dintre fete si-a amintit ca fusese cu cativa ani in urma cu o prietena si gasisera gazduire la cineva particular. Am zis sa incercam, poate mai inchiria. Ne ducem la apartamentul respectiv, ne raspunde un nene care sa fi avut vreo 50 de ani, secondat de sotia lui, o tanti tot cam la aceeasi varsta si ne pofteste inauntru. Apartamentul era de doua camere nedecomandate, una dintre ele fiind deja inchiriata unor baieti. Cealalta era libera (proprietarii urmand a-si petrece noaptea intr-un pat improvizat in balcon), insa mirosea a vechi, a neaerisit, fiind in plus inconvenientul ca era si camera de trecere.

Am plecat repede de acolo. Cand am iesit din bloc am intalnit un grup de tineri care erau fericiti ca se cazasera. Pur si simplu mersesera intr-un bloc, batusera la usile oamenilor si intrebasera daca inchiriau o camera pret de o noapte. Si avusesera noroc. Hai si noi, sa facem la fel. Noi avut ghinion, in schimb. In drum spre masina si dezamagite fiind, am intalnit o babuta, dispusa sa ne inchirieze o camaruta din micul ei apartament, pe bani cam multi insa, avand in vedere ca nu erau chiar conditii de hotel, conditionandu-ne in plus cu venirea la o ora decenta (adica pana in 10 pm, caci apoi ea urma sa se culce). De acord cu ea, cu varsta pe care o avea si cu nevoia ei de odihna...dar era totusi 1 mai! Era de neconceput sa ne intoarcem pana in 10.

Am plecat si de aici. Undeva in apropiere se mai afla o cladire ce semana cu un camin. Ultima noastra sansa. Spre bucuria noastra, mai aveau o singura camera. Mica mica mica. Iar noi eram vreo 6...initial. Nu intentionam sa dormim, ci doar sa avem un loc unde "sa tragem". Dupa vreo 4 ore de strabatut statiunea in cautare de cazare, in sfarsit gasisem! Nu prea ne mai ardea in schimb de cine stie ce distractie. Numai bine ca intre timp au mai aparut si alti prieteni, aflati in trecere prin Neptun, ca la un moment dat, in camaruta aia de 6-7 m2 sa fim vreo 10-12 persoane. Administratora venea la usa, ciocanea cu putere si striga: LINISTEEE! Si chiar nu eram galagiosi. Pe bune. Suferea ea probabil de galagita cronica.

A venit dupa-amiaza si distractia a inceput. Ne-am plimbat, am fost la pizza, ne-am cumparat toti ochelari "de fita" (cum ii numeam noi), iar seara a venit cu distractie. In seara aceea avea loc inaugurarea unui noi club in Neptun, asa ca acolo am mers si noi. Muzica a fost pe gustul nostru si ne-am zbantuit pana dimineata. Intorsi in camaruta noastra din mini-hotel, a trebuit sa ne intindem, caci era 5 dimineata si eram rupti. Pana la pranz noi alergasem dupa cazare, totusi. Unde intentionasem sa mergem sa vedem rasaritul pe plaja, frigul si oboseala ne-au rapus orice intentie, astfel incat, aliniati si inghesuiti ca sardelele in cutie, eram opt (8!) oameni asezati pe doua patucuri pe care ar fi incaput lejer doar doua persoane. Una dintre prietenele mele a abandonat si a unit o noptiera cu o masa. Ea, biata, abia dupa aceea a realizat ca cele doua obiecte de mobilier nu erau de aceeasi inaltime, iar coloana ei vertebrala avea sa fie destul de chinuita pana dimineata.

Zorii zilei nu s-au lasat prea mult asteptati, iar dupa doua ore de motait, am decis sa renunt la orice speranta de somn odihnitor si sa merg sa imi mananc sandvisul pe plaja. Prevazatoare cum sunt, ma pregatisem de acasa cu ceva mancare din care imi mai ramasesera numai feliile de cascaval si painea. S-a trezit si Andreea, prietena mea (cea care "dormise" pe noptiera) si ne-am dus pe plaja. Soarele rasarise, cald, si isi arunca razele peste mare si peste plaja inca somnoroasa si nepopulata de turisti. Am impartit bruma de mancare pe care o aveam stand pe sezlong si privind marea. Si acum ne aducem aminte cat de foame ne era si cat de bun a fost cascavalul ala. Un tanar teribilist, venit la mare cu un Hummer, il condusese pana la malul marii, iar acesta fiind mai abrupt risca sa cada masina in mare. Au reusit sa il tracteze, dar n-as fi vrut sa fiu in pielea lui cand s-a trezit din probabila betie si a vazut ce a facut (si cum avea sa il pedepseasca taticul).

Orele au trecut, iar ceilalti prieteni au inceput sa se trezeasca, rand pe rand. Am predat camera si ne-am intors pe plaja unde am petrecut restul de zi de 2 mai. Parca aveam si noi o parte din starea de usoara euforie pe care o au cei ce vin la mare din alte orase in ziua de 1 mai, desi noi vedeam marea aproape zilnic in Constanta, trecand cu troleibuzul pe o sosea din apropierea ei. Totusi, atmosfera era alta. Era una tinereasca, de libertate, de distractie, cu miros de vara si cu bucurie de vacanta.

Seara a venit si am plecat si noi spre casa. Am dormit apoi aproape o zi intreaga. Am ramas in schimb cu amintirea unei escapade pe cinste din rutina si cotidian, cu amintirea unui moment cand eram toti apropiati si prieteni, cand ne faceam programul impreuna si cand distanta fizica si cea din suflete nu exista si nu ne separa.

Cu rotilele prin parc

Azi mi-am oferit niste clipe de relaxare pe o banca in parcul Cismigiu. Un catel maidanez sedea bine-mersi pe iarba, undeva in spatele lanturilor care delimiteaza spatiul verde, privind trecatorii si respirand cu nesat aerul curat. De undeva, din apropiere, un stol de porumbei zbura spre departare, pentru a reveni apoi pe platoul de unde plecase. In dreapta mea, un grup de mosneguti discutau despre politica, istorie si amintiri din razboi.

In anii copilariei mele weekendurile aduceau cu ele plimbarea saptamanala in parc. De cele mai multe ori mergea tata cu noi, in timp ce mama ramanea acasa sa faca de mancare si ordine prin casa. Cand eram in clasa a II-a am primit cadou de la matusa mea o pereche de patine cu rotile (inca nu aparusera rolele la noi). Era necesar sa invat sa merg cu ele, nu sa le tin ca obiecte de decor. Pentru aceasta, am inceput cu tata o serie de "antrenamente", care aveau loc in parc. Am luat-o treptat. Intai pe trotuar, apoi pe un podet care atunci mi se parea mare si abrupt, ponind de la baza lui pentru ca incet incet sa merg tot mai spre varf si sa capat tot mai multa siguranta pe patine. Ajunsesem sa fac piruete, sa merg cu viteza, sa fac depasiri...cine mai era ca mine?! In zilele in care nu ma plimbam pe rotile mergeam cu totii spre zona cu leagane, iar apoi la cofetaria de langa acestea unde mancam o sarlota tare gustoasa. Eu preferam prajiturile cu crema, dar mama ne lua prajituri cu frisca sau sarlote, ca sa fie ea sigura ca erau proaspete.

Vara, in schimb, traseul era altul. Porneam de la intrarea principala in parc si il strabateam incet, pe alei, printre copacii ce cu greu faceau fata aerului incins, tocmai pana la Satul de Vacanta. Aici urma sa inceapa distractia: la masinute, la fata cu fusta care se rotea pana ameteam, la trenuletul groazei unde ne era frica de fiecare data cand ne sareau scheleti in fata. Chiar si acum imi place sa merg in parcurile de distractie, sa mananc vata de zahar, inghetata la cornet sau popcorn.

Ultima oara cand am mers la plimbare cu parintii in parc a fost acum doi ani. Era o seara calduroasa de vara si ne-am gandit sa iesim impreuna. Exact la fel ca atunci cand eu si fratele meu eram mici, iar parintii isi lasau toata treaba, caci ei stiau ca orice poate astepta, mai putin timpul petrecut cu noi. El e singurul care nu suporta amanare.

Plimbare cu tramvaiul

Azi am fost pentru prima oara cu tramvaiul de cand m-am mutat in Bucuresti. Nestiind traseele, nu m-am aventurat pana acum, caci eu stiu o vorba de la tata: drumul cel mai scurt e drumul cunoscut. Spre norocul meu, mai ales avand in vedere ca trebuia sa ajung pana intr-o anumita ora acolo unde aveam treaba, m-a indrumat o colega sa aleg traseul cu tramvaiul, acesta fiind mult mai scurt decat cel cu metroul. In fine, am ajuns la timp si am rezolvat ce aveam.

Articolul nu este despre asta. El este despre o alta calatorie cu tramvaiul, intamplata pe cand eu aveam vreo 9 ani, iar fratele meu vreo 4 anisori. Era sambata parca. Vazand ca nu mai era paine, mama ne-a trimis pe noi sa cumparam. Nu era foarte departe alimentara si mai fusesem si singura de multe ori, deci nu era o problema. Mi-a zis sa il iau si pe fratele meu ca sa il plimb si pe el.

Ne-am dus la alimentara. Nu mai aveau paine. Nu-i nimic, mi-am zis, mai stiam eu alt magazin ceva mai departe. Am mers si acolo. Nici acolo nu mai era. Si tot asa, am luat ditamai bulevardul la pas cautand brutarii sau alimentare. Fiind la putin timp dupa 1989, nici nu erau chiar atat de multe, cel putin prin zona prin care stateam noi. Si am tot mers, mai departe si mai departe, pierzand notiunea timpului, pentru ca scopul era sa ne intoarcem acasa cu paine.

Intre timp, acasa, mama se dadea de ceasul mortii, caci stia ca ar fi trebuit sa revenim in scurt timp. Bineinteles ca i-au trecut prin cap cele mai negre scenarii cu ce ni s-ar fi putut intampla, caci mi-a spus-o ulterior. Timpul trecea, iar noi nu mai apaream. Intre timp, noi am ajuns tocmai in Piata mare, care se afla cam la 20 de minute de mers pe jos (mers de adult, nu de copil), in pas rapid. Stiam eu acolo o brutarie turceasca unde faceau paine pufoasa si crocanta, brutaria unui turc, si am avut si norocul sa gasim paine calda, gata scoasa din cuptor.

Multumita ca mi-am atins scopul, cu sacosa intr-o mana si cu manuta fratelui meu in cealalta mana, m-am indreptat spre casa. El, mititelul, la 4 anisori, facuse deja un efort mult prea mare sa mearga pe o distanta atat de mare si obosise. Ii era foame si somn. Si eu obosisem, caci nici eu nu eram prea mare, totusi. Pe bulevard treceau tramvaiele. Ne-am hotarat sa ne intoarcem acasa cu tramvaiul, desi nu mai fusesem niciodata singurei. Cu toate acestea, stiam ce aveam de facut caci fusesem de multe ori ba cu parintii, ba cu bunica. Problema era alta. Nu aveam bilete si nici bani sa mai cumparam. Controale existau, dar ne-am urcat clandestin, sperand ca sambata dupa-amiaza sa nu vina nimeni sa ne ceara biletele la control. Am stat cu teama tot drumul, construind scenarii in minte, cum ar fi sa vina controlorul, iar eu sa imi cer scuze, sa ii zic ca suntem mici si ca nu mai avem bani si ca ne asteapta mama acasa. Nu era nicio minciuna in ce spuneam, in fond.

Spre norocul nostru, nu ne-a intrebat nimeni nimic. Tramvaiul a ajuns in statia la care trebuia sa coboram, am traversat strada frumos, pe verde, si ne-am indreptat spre bloc. La geamul de la balcon era insa mama, suparata si ingrijorata. Noi eram veseli, multumiti ca am gasit paine si incantati de aventura cu tramvaiul. "Am mers cu tramvaiul!" striga fratele meu...Mama ne-a aratat de la geam degetul aratator in semn de admonestare, ceea ce ne-a cam facut sa ne fie teama de o eventuala corectie cu linia la fund (care se intampla foarte rar, si numai in situatii destul de serioase). Din fericire, nu am patit nimic, ci doar ne-a certat si ne-a interzis ca pe viitor sa mai fim atat de aventurosi. Am realizat atunci ca puteau sa ni se intample tot felul de lucruri rele. De atunci, cand ne mai amintim de intamplari din copilarie, si eu, si fratele meu si mama radem cand vine vorba de povestea primei noastre plimbari cu tramvaiul fara sa fi fost insotiti de vreun adult.

Titanic

Eram in clasa a 10-a cand a aparut si la noi filmul Titanic, cu Leonardo Di Caprio si Kate Winslet in rolurile principale. Toata lumea numai despre asta vorbea. Cat de scumpa a fost realizarea lui, cum a fost descoperita epava, cum s-au reprodus fidel interioarele din cabine, cate ore de munca a insemnat realizarea lui, etc. Am stabilit din timp, impreuna cu colegii de clasa sa mergem imediat dupa cursuri in ziua in care va fi fost premiera. Zis si facut. Ne-am dus cu cateva ore inainte ca sa ocupam loc la rand si, fericiti ca au fost bilete pentru toata lumea, am intrat in sala. A inceput filmul, muzica se auzea impresionant din toate partile. Dar...in spatele meu erau doi tipi. Mancau seminte si comentau scenele din film. Eu, in loc sa fiu atenta la Titanic, eram mai atenta la ce perle scoteau indivizii. Si intr-adevar, e plin filmul de faze haioase, indiferent de faptul ca este etichetat ca drama. La scenele de final cand oamenii mureau inecati iar sala era cufundata in liniste, nimeni nu misca, nu respira si asteptam deznodamantul, cei doi din spatele meu comentau fiecare cadru. Eu eram pe jos de ras. Imi era oarecum rusine sa nu zica cei din jurul meu ca ma distrez la un asa film serios.
A doua zi am mers si cu tata si cu fratele meu, ca sa vada si ei Titanicul. [M-as fi dus eu si a treia oara, dar era prea de tot.] De data asta nu mai aveam niciun factor perturbator in zona, dar, pentru ca ma amuzasem la unele scene, nu l-am lasat pe bietul frate al meu sa vada filmul cum trebuie si ii povesteam de replicile auzite cu o zi inainte.
De atunci si pana acum am vazut acest film de foarte multe ori. Nu e filmul meu preferat, dar mi-a placut ca realizare, ca si decoruri, costume, idee, joc actoricesc, regie. Povestea e una deosebita, despre iubire, despre ruperea barierelor, a conventiilor, despre sacrificiu despre bucuria de a trai, libertate, iar in final, despre amintire. Poate au existat asemenea iubiri pe vapor, cine poate sti? Povestea lui Jack si a lui Rose putea fi a oricui. Aici puteti citi despre cei ce au calatorit cu Titanicul precum si o scurta biografie a lor. Ei nu sunt doar nume pe o lista.
A fost o intamplare placuta din viata mea, nu doar pentru ca am vazut un film bine realizat intr-adevar, care a meritat toata investita, efortul si mediatizarea, dar mai ales pentru ca am reusit pentru prima oara si noi, colegii de clasa, sa ne organizam si sa mergem la premiera unui film impreuna.

Celine Dion - My Heart Will Go On

Dimineata de iulie cu soare si picaturi de ploaie

Dimineata de vara. Ora 7. Ma pregateam sa merg la serviciu. Geamul il deschisesem de cum ma trezisem, ca sa aerisesc camera. Liniste perfecta. Cartierul inca dormea la ora aceea. Ziua de plaja incepea mai tarziu pentru turisti. Deodata, aud clipocit de ploaie. Nu, nu incepuse ploaia. Soarele abia rasarise si lumina, cald. Dintr-o masina parcata chiar in fata blocului meu se auzea o melodie superba cu volumul la maxim. In linistea aceea au inceput sa curga sunetele, armonios, mai intai lent, apoi mai rapid, ca stropii de ploaie. M-am asezat pe pat, am inchis ochii si nu m-am mai gandit la nimic. Cu riscul sa fi intarziat, am stat si am ascultat. Cantecul si-a croit drum prin tacerea diminetii pana ce intr-un final s-a oprit. Din masina nu s-a mai auzit nimic. Am deschis ochii, m-am incaltat si am plecat vesela spre spital.

Mai jos e melodia care mi-a spus frumos "buna dimineata".

Fetita care stia sa citeasca povesti

Pe la varsta de 4 ani am invatat sa citesc. La gradinita mi se spunea fetita care stie sa citeasca povesti. Cand am intrat in clasa I citeam cursiv si cu intonatie. De fapt, citisem Abecedarul de cateva ori pana atunci.

Pe cand eram prin clasa a IV-a am inceput sa scriu poezii. Simple, naive, cu rima si ritm sau fara. Pe la 12-13 ani aveam deja un numar bunicel de poezii scrise. Ce mai, am confirmat si eu vorba aceea din popor, cum ca "romanul s-a nascut poet".
La un moment dat am fost invitata de un prieten de familie care lucra la postul local de radio ,la o emisiune (parca era de 1 iunie) ca sa imi citesc poeziile si acolo. Mi-am pregatit caietelul de creatii literare si m-am dus. Am avut mari emotii, mi-a tremurat vocea in timp ce raspundeam la intrebarile care mi se puneau dar emisiunea a fost una reusita. Eram mica si poeziile mele erau atat de simple, dar faptul ca aveam asemenea inclinatii la acea varsta cand copiii inca se uitau la desene animate era lucrul deosebit. Sau cel putin asa ziceau cei mari. Erau mari, deci stiau ei ce spuneau, ma gandesc. :) Ulterior am scris din ce in ce mai rar, pentru ca sa abandonez de tot poezia pe la sfarsitul clasei a VIII-a. Am renuntat doar sa scriu poezii, nu si sa le citesc.
Am si acum caietelul de care spuneam mai sus si voi copia aici cateva dintre poezioarele mele de atunci.

Totul si nimic

Totul e lumea.
Lumea inseamna viata.
Viata inseamna oameni.
Oamenii sunt gaze pe fata Pamantului.
Gazele inseamna...aproape nimic.
Nimic inseamna totul.
Totul e lumea...

Ochii de copii

Doi tineri fericiti si puri
Sub un salcam inflorit.
Ea, frageda si inocenta,
El, frumos si indragostit.
O ploaie de flori si de frunze
Ii uda cu nostalgie.
Iubirea lor,
Un porumbel in zbor,
Cu aripile deschise spre infinit.
Si toate frumusetile si fericirile oamenilor
Le poarta ei,
Ca pe podoabe de nepretuit,
Privind viata cu ochi naivi de copii.

Pestera ochilor tai

Privesc in ochii tai,
Ca intr-o pestera fara fund.
Lacrimile stalactitelor
Picura pe pleoapata tremuranda.
Rasunand ca niste clopotei,
Picaturile cad din cerul innegurat al ochilor tai.
Dar cerul se insenineaza,
Si tu esti fericita.
Nu mai plange!

Si cand ma indragostisem de un baiat cu ochi frumosi (eram printr-a VII-a):

Shine

Shine upon me
And fill me with your light.
I want to lose myself into your eyes,
I want to live, just to be with you,
And if you die, I want to die with you,
And be together for good.
You came into my life
And lit my heart with love,
And though I was too sad,
I found again in me the power to go on.
So, now I'm so in love,
That I'd do all for you
But the only thing I want you to do
Is shine on me.
Just shine.

Si pentru ca imi placeau mult istoria, povestile si poeziile istorice (mai ales cele ale lui Dimitrie Bolintineanu), am incercat sa creez si eu o poezie asemanatoare:

Castelul din munti

E totul scaldat intr-o liniste adanca.
Un tipat se-aude strident, dup-o stanca.
Razboinicii vin spre castelul din munti,
Si-omoara oameni si omoara prunci.
Si-atuncea se-mpinge si urla o gloata.
Darama cetatea, si-o zguduie toata.
Iar regele, fuge ranit spre doi cai,
Cu ochii de sange, cu barba valvoi.
El scapa cu viata, dar uita degraba,
Ca in castel, fiica lui draga
Ramane drept prada la dusmanii sai,
La vulturii aprigi, la lupii cei rai.
Se-ntoarce atuncea, gonind grabnic
Spre mandra domnita,
Ca vantul naprasnic.
Ajunge-abia noaptea trist si-ngrozit,
Caci vede locul in care-a trait
Ramas o cenusa, un zid parasit,
Ca regele ce plange neobosit.
Iar sangele curge din rana cea adanca,
Dar el nu simte si vrea sa se stinga.
Isi scoate pumnalul atunci din desaga
Si viata sa-si ia doreste degraba.
Insa inainte, pe Domnul Il striga
Iara spre ceruri el mana-si ridica
"- De ce-ngadui Tata, asa nedreptate
De ucid ei suflete nevinovate?
Razbuna-ma, Doamne, cum stii Tu mai bine
Iar urmasii mei Te vor slavi pe Tine!
Salveaza Pamantul de-asa o prigoana!
Salveaza-mi copila din mana romana!"
Si rana-si panseaza, si-o curata toata
Si fuge apoi, odihnit, dupa gloata.

Primul ajutor

Articolul de astazi va fi mai scurt, din doua motive: timpul nu imi permite sa scriu mai mult caci ma grabesc sa plec, iar pe de alta parte, a fost povestit in detaliu, chiar imediat dupa ce s-a intamplat. Trecand ceva timp de atunci, imi permit sa il includ in cadrul amintirilor.

Istorisirea este despre cum am acordat, pentru prima oara in viata primul ajutor unei paciente care cel mai probabil avea o durere anginoasa. Pentru cine nu stie, durerea anginoasa e descrisa de pacient ca o constrictie restrosternala (apasare), acesta exemplificand-o ca o "gheara" si indicand spre regiunea unde e situat cordul. Uneori apare epigastric, fiind confundata cu o durere intensa de stomac sau poate sa iradieze la baza gatului, pe membrele superioare (mai frecvent bratul stang) si chiar spre posterior, interscapulovertebral. Chiar daca pacientul isi modifica pozitia sau respira mai adanc, ea nu dispare. Acesta devine anxios, dispneic. Riscul cel mare e aparitia unui infarct de miocard.

Povestioara este scrisa aici, dar o voi copia si in cadrul acestui articol.

Destinul? Sau a fi in locul potrivit la momentul potrivit?

Am citit odata pe un forum ca cineva filosofa legat de destin si se intreba daca destinul era cel care facuse ca el sa invete sa inoate, pentru ca dupa multi ani sa salveze pe cineva de la inec...Uite asa, ma intrebam si eu acum o saptamana, cand am avut o experienta asemanatoare.

Mergeam pe strada Stefan cel Mare, una din arterele comerciale importante ale Constantei, cand, deodata vad o femeie clatinandu-se si sprijinindu-se de un zid. Amicii mei au mers mai departe, neobservand-o...eu am vazut-o si m-am oprit. Am intrebat-o daca ii era rau. Cred ca o durea foarte tare, pentru ca nu mai putea sa miste nici buzele. Incepuse sa ii curga o lacrima. Trebuie sa fi fost o durere cumplita. Nici nu se mai putea ridica. I-a adus cineva un scaun dintr-o pizzerie alaturata.

I-am chemat pe amicii mei, care au sunat la salvare. Am intrebat-o pe femeie daca sufera de vreo boala de inima. Printr-o miscare de inchidere a pleoapelor mi-a raspuns, confirmandu-mi suspiciunea. In timpul acesta, eu am dat fuga la farmacie sa iau aspirina, pentru ca desi nu mi-a placut cardiologia ca si materie, notiunile de baza le am bine de tot intiparite si una dintre regulile pe care le am "scrise" cu rosu in minte este : "Aspirina in unele situatii de criza (de genul cum era aceasta) salveaza vieti!" Probabil ca era chiar momentul declansarii unui infarct...I-am dat aspirina si a mestecat-o...si-a mai revenit cat de cat...Salvarea tot nu sosise si trecusera deja 20 de minute (bine, ca inainte sa confirme venirea cei de la Salvare intrebasera daca telefonul de pe care sunase colegul era al lui, o gramada de confirmari si para-confirmari in timp ce un om putea sa moara...bun film "Moartea domnului Lazarescu"...din pacate pentru noi).

M-a rugat sa o chem pe fiica ei care lucra la un magazin in apropiere...am alergat, i-am adus fiica. I-a dat si o nitroglicerina, deja femeia era mai bine...nu voia sa mearga la spital, dar totusi nu se putea tine pe picioare. Intr-un final a sosit Salvarea, medicul nici nu ne-a bagat in seama sa ne asculte ce i-am dat (Poate i-am fi dat ceva gresit, nu? Ar fi trebuit sa stie ce anume i s-a administrat...zic eu). I-am spus fiicei ca ea sa ii transmita medicului curant ca 3 studenti de la medicina au stiut ce sa faca intr-o situatie de criza pe strada...in fond asta e si scopul pregatirii noastre, nu? M-a uimit cata luciditate aveam in gandire intr-o asemenea situatie limita - nu emotii, nu frica. Stiam ca va fi bine, pentru ca actionasem la timp. Si mai eram sigura pe ceea ce invatasem. Femeia a fost dusa la spital. Nu am mai vazut-o pentru ca ulterior nu am mai ajuns prin spital iar cand am ajuns nu am reusit sa merg la ea, dar cred ca totul a fost bine pana la urma. Putea muri.

A fost cea mai mare satisfactie pe care am avut-o vreodata de cand sunt studenta. Nici un 10 si nici bursa obtinuta in fiecare an nu au avut aceeasi valoare ca si satisfactie precum o viata de om salvata. Si...in timp ce actionam in gandul meu mai era si ideea ca am si mama...si am si bunica...si...daca vreuna din ele ar pati ceva asemanator, mi-as dori sa stiu ca cineva e acolo si pentru primul ajutor....

Si ulterior in mintea mea s-a nascut ideea: oare a fost norocul femeii, destinul, cel care a facut ca eu si colegii mei sa fim acolo in acel moment, si sa mai fim si studenti la medicina?

Puteam fi oriunde altundeva...dar am fost acolo...sau e doar o simpla coincidenta?

15 Oct. 2005

Primul zbor cu elicopterul

Nu multi se pot lauda cu o astfel de experienta, mai ales ca ea s-a intamplat pe cand eram destul de mica, mai precis cand eram prin scoala generala. A fost avantajul meu faptul ca tata era aviator. Culmea e ca nu cu tata am zburat prima oara, ci cu nasul meu de botez, care in acea zi avea zbor. S-a cerut aprobarea si m-au urcat si pe mine. Nu mi s-a parut ceva nou sa patrund intr-un elicopter, caci tata ma lua din cand in cand, inca de cand eram la gradinita, sa ii vizitez locul de munca si fiecare vizita avea in program o plimbare pe pista si obligatoriu urcat in elicopter. [Atunci cand o sa am si eu copii probabil ca ii voi lua cu mine la serviciu, caci stiu ce mare placere imi facea mie cand ii insoteam pe mama sau pe tata.] Imi puneam castile care erau foarte mari pentru capul meu, iar tata pornea motorul, elicele incepeau sa se invarta si dadea drumul la microfon si comunicam asa, eu imaginandu-mi ca sunt sus in inaltul cerului. Atingeam mansa, ma uitam fascinata la toate butoanele si butonasele care erau la bord si ma minunam cum de pot pilotii sa tina minte pentru ce servea fiecare dintre acele butoane, caci majoritatea nu aveau niciun indicator desenat. Ulterior trebuia sa ma dau jos, caci eram prea mica pentru ca sa ma ia si pe mine in zbor, si ramaneam la sol, timp in care tata facea un tur de pista (asta facea parte din sarcinile lui pe ziua respectiva).
In ziua cand am zburat si eu, dupa cum am spus, era randul nasului meu sa zboare. Am urcat in elicopter, dar de data aceasta nu m-am mai dus in cabina pilotilor. Nu aveam casti pe urechi, iar zgomotul motorului era asurzitor. La un moment dat am simtit cum am inceput sa ne ridicam. Imi tineam mainile pe urechi si priveam pe geam cum pescarusii zburau la acelasi nivel cu noi. Nu a fost un zbor lung, ci doar de cateva minute, timp in care pilotii au facut un tur de pista, dar pentru mine timpul s-a dilatat. Nu pot spune ca mi-a fost teama, caci aveam incredere in pregatirea si in experienta lor, dar o oarecare emotie am avut. Nu ii e dat chiar oricui sa aiba parte de asemenea experienta, iar eu pe vremea aceea aveam in jur de 12 ani. Mi-a parut cumva rau la aterizare caci mi-ar fi placut sa fi durat mai mult, dar misiunea pilotilor pe ziua respectiva implica un zbor mai indelungat in afara unitatii iar eu nu aveam voie sa particip.
A fost ceva deosebit si de aceea am inclus aceasta intamplare in sirul de clipe frumoase din viata mea. Din pacate nu am imortalizat momentul, astfel incat el exista doar in memoria mea, a lui tata si a nasului meu. Dar tind sa cred, totusi, ca dintre toti, se regaseste cel mai intens in amintirea mea, vizualizata prin ochii copilului care eram atunci.

In poza e tata, in elicopterul Puma, pe care a zburat timp de 18 ani.

Dupa-amiezile mele din anii de liceu

In liceu, orele de curs se desfasurau dimineata. La pranz ma aflam de obicei acasa, pregatind masa pentru mine si pentru fratele meu care invata, la randul lui, in tura de dimineata (fiind prea multi elevi, la scoala unde mergea se invata in 3 serii). Venea epuizat acasa dupa o ora de matematica, una de citire, una de gramatica, si una de desen sau de sport (doar un exemplu :P) si se trantea in fotoliu, deschizand televizorul si asteptand sa vin eu cu mancarea. Intre timp juca un Super Mario Bros la jocul pe televizor (din acela negru, cu casete, de tip vechi, caruia i se stricau joystickurile frecvent) sau se uita la Johnny Bravo pe Cartoon Network si apoi se ducea la baie, se dadea cu apa pe par (nu avea voie cu gel la varsta aceea) si zicea ca era si el un fel de Johnny Bravo. Intre timp masa era gata (de cele mai multe ori mama ne lasa de dimineata pregatit tot, doar sa incalzim noi), masa pe care aveam placerea sa o servim numai in sufragerie. Capatasem antrenament sa mancam stand pe canapea sau in fotoliu, iar pranzul la bucatarie nu avea niciun farmec. Veneam amandoi cu tavile, iar postul tv se comuta de pe Cartoon sau de pe joc pe Pro TV unde rula "Nemuritorul" (cu Adrian Paul in rolul principal), sau pe Acasa TV la telenovele. Aceea a fost perioada noastra telenovelistica din viata. Stiam cantecele de la generic, personajele, actiunea, traiam cu intensitate intamplarile prin care treceau protagonistii. Ne sictireau "aia bunii" caci aveau roluri fara personalitate. Ea era buna si frumoasa si suferea iar el era tanar, frumos, smecher, bogat, dar era foarte influentat de interesele familiei. Telenovela tipica.
In copilarie obisnuiam sa citesc in timp ce mancam, astfel incat cartile mele de atunci au pe ele stropi de la felurile de mancare pe pagini, si ele ingalbenite de vreme. Ma plictisesc al naibii sa mananc si doar atat. La telenovele nu ma mai uit de multi ani. Televizorul il deschid rar. Cartile le citesc numai in pat sau in mijloacele de transport. Acum, in timp ce iau masa imi verific mailul si toate site-urile pe care am conturi. Mananc in graba, caci am mereu cate ceva de facut. Mi-e dor de anii cand timpul parca statea in loc si radeam cu fratele meu zicand ca la telenovele ne uitam doar eu cu el si cu babele.

Primul meu pacient

...A fost tata. Eram in clasa a X-a pe atunci. Tatal meu se imbolnavise, nu mai stiu exact ce avea, dar medicul ii recomandase un tratament injectabil. Ar fi fost tare greu pentru el sa mearga la spital din 6 in 6 ore ca sa i se faca injectia si nici nu cunosteam nicio asistenta dispusa sa vina sa ii faca tratamentul acasa. Tata, desi nu avea nicio legatura cu lumea medicala, invatase cu ani in urma sa faca injectii de la doamna doctor pediatru care ne ingrijea pe mine si pe Alex. Pacientul lui a fost chiar fratele meu, care, sugar fiind, se imbolnavise zdravan.
Mi-a explicat tot ce aveam de facut, am vazut ca nu era greu, am exersat cu acul intr-o perna si...a venit clipa cea mare. Trebuia sa imi iau inima in dinti si sa ii fac injectia. Nu stiu cat de teama i-a fost lui, caci nu o arata. Tata e destul de curajos in fata acelor si a seringilor (pentru un barbat). Cred ca am sters cu spirt suprafata de piele unde urma sa introduc acul, de nu stiu cate ori. Am incercat sa-l ajut sa-si relaxeze muschiul, am pregatit incet tot ce trebuia. Chipurile nu ma grabeam ca sa nu gresesc. Aiurea, eu aveam emotii fantastice. Mainile imi tremurau, in cap gandurile mi se succedau rapid "fii atenta, sa nu nimeresti intr-un vas de sange! Nu uita sa aspiri putin dupa ce introduci acul"...in fine...ca sa nu o mai lungesc, caci nu cred ca sunt detalii prea placute, mi-am luat inima in dinti si am facut injectia. Lent. De frica. N-a murit. Nu i-a ramas niciun semn la locul intepaturii. Ba chiar mi-a zis ca nici nu l-a durut. Ce era sa zica si el, bietul. Macar sa ma incurajeze, ca stia ce mult doream sa dau la medicina. Dar a reusit.
M-a incurajat, iar cand eram in anul I de facultate si colegii mei erau stresati sa invete sa faca si ei injectii eu ma laudam...eu am invatat...pe tata! :)