Articolul acesta vine ca o anexa la cel precedent, desi la cateva luni distanta.
Cum ar trebui sa procedam atunci cand desi avem nevoie de ceilalti constatam ca ei decid sa ne includa din ce in ce mai putin in vietile lor si atunci trebuie sa ne reconsideram atitudinile pe principiul ca dragoste cu de-a sila nu se poate?
Cum ar trebui sa procedam in relatia cu ceilalti atunci cand realizam ca ne ajungem noua insine si ca firimiturile de prietenie (a se citi pastrarea contactului social just in case) pe care le arunca asa-zisii prieteni nu ne mai trebuie?
Cum ar trebui sa procedam cand ceilalti ne uita complet pentru perioade mai lungi (in secolul internetului si al telefoanelor mobile!) iar apoi cand isi amintesc ca existam au impresia ca noi suntem la fel ca acum nu stiu cate luni si se mai si supara cand vad ca nu ne mai pasa de ei si ca viata ne merge bine mersi inainte?
Si mai ales asa ce-as vrea sa sterg o multime de oameni de pe pagina de facebook dar asta clar ar isca discutii si cereri de explicatii de care n-am dispozitie asa ca raman la alternativa fie de a-i tolera in lista de amici fie de a-mi sterge eu profilul ceea ce n-am inca chef sa o fac.
Si mai ales cum ar trebui sa procedam cand nici nu vrem sa ii ranim pe ceilalti (care chiar isi imagineaza in mintea lor roz ca totul e la fel ca acum un an doi trei cinci) spunandu-le in fata ceea ce simtim? Nu are niciun sens, ar fi prea brutal, cel mai bine pentru ei ar fi sa se prinda singuri.
Intre efectele (benefice?) mutatului in strainatate si departarii de tara se afla si racirea relatiilor cu ceilalti, departarea nu doar fizica ci si sufleteasca. Aici nu ma refer neaparat la cei ramasi acasa, odata oameni dragi si apropiati, cu care impartaseam pagini intregi din viata mea personala, pe care o puneam cu naivitate si incredere pe tapet, ci si la oamenii pe care i-am cunoscut ulterior, aproape de mine ca distanta fizica, dar cat de departe sufleteste...
De ce oare unii oameni se cred de neinlocuit? Este uimitor de cat de siguri sunt pe ei chiar si atunci cand iti fac mizerii crezand ca vor gasi usa deschisa mereu.
In momentul in care am inteles ca viata merge bine (poate chiar mai bine) fara ei, lucrurile au devenit mult mai simple. Ma atasez din ce in ce mai putin de ceilalti si e tare bine. Citisem odata pe net un citat: zicea ceva de genul ca "atasamentul e sursa tuturor dezamagirilor". Oare cine a spus asta?...In orice caz, a avut dreptate, desi am aflat-o pe pielea mea.
Am avut prieteni apropiati, oameni care odata mi-au fost dragi, pentru care m-as fi urcat la 3 dimineata in taxi sa merg sa le fiu alaturi daca ar fi avut nevoie de mine. Si cand mi-au aratat ca prietenia era numai din partea mea iar pretentiile din partea lor, m-am retras si eu. Cum au primit acest lucru? Au fost uimiti, credeau ca dupa luni, poate chiar ani, timp in care nu au mai dat semne de viata, in momentul in care reapar ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat eu voi fi fost la fel ca inainte. Big mistake. In perioade atat de lungi ne schimbam, ne reconsideram pozitiile, cunoastem alti oameni, viata merge mai departe si fara primii. Daca tu nu ai avut loc in viata lor, de ce ar avea ei loc in viata ta?
Un prieten nu are voie sa uite de tine daca iti e prieten. Si uite asa devii din ce in ce mai rezervat cu noile cunostinte, ii treci mai greu la nivel sufletesc superior, ii mai vezi din cand in cand pe la party-uri, faci un scurt update al ultimelor luni, iti zici ca trebuie neaparat sa va vedeti la un pahar in oras, va luati la revedere, apoi timpul trece, fiecare e ocupat cu munca, niciunul nu mai pune mana pe telefon pana la urmatorul party...A! Noroc ca mai exista Facebook si ne mai dam like-uri la poze si uite asa avem impresia ca ramanem in contact. Si care e interesul sa mai vezi ce mai face celalalt cand deja crezi ca stii, ca i-ai vazut cateva poze in care rade si a vizitat nu stiu ce obiectiv turistic si ti se pare ca are o viata minunata...oare?!...poate ca nu, dar te intereseaza? Nu te intereseaza, ba poate ca te si enerveaza.
Singurii oameni pe care nu i-ai putea inlocui nici de ai vrea sunt rudele de sange. Ca doar sangele apa nu se face, si buni sau rai, sunt ai tai si partajati acelasi bagaj genetic.
Si mai sunt aceia, rari, cu care inca pastrezi relatiile, poate mai reci, dar constante, de ani si ani. Si care poate ti-au facut mizerii, din greseala sau din orgoliu, poate ca au fost reciproce sau nu, dar relatia a mers mai departe pentru ca si ei au inteles ca e pacat sa va pierdeti unii de ceilalti, si din felul lor ulterior de a fi ai inteles ca au regretat, au stiut sa iti arate asta chiar daca nu au spus-o in cuvinte.
Oamenii astia sunt de pastrat si merita sa te gandesti de doua ori atunci cand vrei sa faci o noua triere...restul...ce e val, ca valul trece.
Titlul acestui articol pe care incep sa il scriu fara niciun un strop de inspiratie, e un fragment din versurile ultimului cantec care ma obsedeaza asa de tare in ultima vreme ca l-am facut sonerie de apel ca sa nu il mai fredonez in minte ci sa ma bucur de el de fiecare data cand imi suna telefonul.
E cam greu sa vii cu un articol dupa 2 ani de absenta. Pe scurt, daca cine stie cum si prin ce uimitoare intamplare s-ar mai rataci pe aici vreunul din vechii cititori dar care nu imi sunt si prieteni pe facebook ca sa imi cunoasca parcursul, aflati ca in cei doi ani care au trecut am locuit in Paris pe care l-am adorat, intre timp am crescut si a dat Cel de Sus sa imi termin si eu scolile ca mult or mai tinut, m-am indragostit, m-am dezindragostit, am cunoscut o multime de oameni frumosi, unii m-au dezamagit, cu unii m-am impacat, de altii m-am racit, am parasit Parisul, am regretat, am mai avansat cu franceza si am luat C1 la examenul de limba, vin in tara de doua ori pe an, cand prind vreun weekend in care nu muncesc sau nu zac in pat ca sa recuperez oboseala acumulata in timpul saptamanii fug inapoi la Paris sau mai fac vrerun cityscape, acasa mai am mai putin de cinci prieteni cu care ma vad, dar 500 pe facebook, asta e, lucrurile se schimba, oamenii se schimba, fiecare cu viata lui, cu experientele lui, cu necazurile si bucuriile, ne departam, ne vedem de ale noastre, si cred ca ar trebui sa pun punct la fraza asta care in curand nu o sa mai aiba niciun sens.
Vorbeam acum vreo doua zile cu o prietena despre ceea ce ne facea fericite dar nu am mai putut face de mult din cauza workaholismului. Ea zicea ca ii place sa cante si sa danseze, mie imi placea sa scriu. Bine, prost, cum oi fi scris, ca tot romanul s-a nascut poet, important era ca mie imi dadea o stare de bucurie si sentimentul asta il mai am atunci cand imi cumpar carti si parfumuri, dar nu e destul. Si iata ca ea m-a convins sa ma reapuc de scris. Asa ca scriu acum insiruirea asta de idei, cu speranta ca o sa am inspiratie in saptamanile care urmeaza ca sa concep niste textulete mai interesante. Lucruri am eu multe de povestit, tolba e plina, important e sa le ordonez si sa le organizez putin caci altfel iese o caricatura si m-as simti prost daca v-as pierde timpul.
Gata, ma pun la un film si va las cu melodia aia de ziceam ca ma obsedeaza si care are versuri destepte tare prin optimismul si increderea in fortele proprii pe care mi se pare mie ca le transmit.
" There's no starting over, no new beginnings, time races on
And you've just gotta keep on keeping on Gotta keep on going, looking straight out on the road Can't worry 'bout what's behind you or what's coming for you further up the road I try not to hold on to what is gone, I try to do right what is wrong I try to keep on keeping on Yeah I just keep on keeping on"
N-am mai scris pe blog de foarte mult timp iar in tot acest interval s-au petrecut o multime de evenimente, motiv pentru care am continuat sa NU scriu, nestiind de fapt cu ce subiect sa incep.
Pe scurt: mi-am dat demisia de unde lucram, am trecut printr-o perioada foarte grea in care lucrurile nu au iesit dupa cum planuisem, astfel incat nu mi-am mai gasit loc de munca si pana in ultimul moment nu am stiut daca ma intorc in Romania sau raman in Franta pentru inca un stagiu. Se pare ca sortii m-au vrut inca aici astfel incat mi-am gasit si loc de munca. Dar cum problemele nu se termina niciodata, acum nu imi gaseam locuinta, pentru ca ambitiile mele profesionale si necesitatile mele din punct de vedere spiritual-cultural au vizat capitala, unde accesul este destul de anevoios. Si iata ca m-am mutat de doua ori intr-o luna, experienta pe care n-as mai vrea sa o repet prea curand.
Dar cum totul e bine atunci cand se termina cu bine, iata ca toate s-au rezolvat. Si iata-ma acum profitand de viata culturala a Parisului, dar numai in weekenduri, evident, caci in timpul saptamanii imi e imposibil.
In alta ordine de idei, acum cateva zile am implinit 30 de ani, si am avut parte de cea mai mare surpriza ever, o petrecere-surpriza organizata de prietenii mei. Nici ca se putea cadou mai frumos, nu doar petrecerea in sine, ci faptul ca, desi sunt departe de casa, am inteles ca am alaturi de mine oameni care ma indragesc si pentru care contez. Iar ziua de nastere, care urma de fapt a doua zi, mi-am petrecut-o la Disneyland, ca sa nu uit de copilul din mine si evident, ca sa nu ma deprime "rotundul" noii varste si intrarea intr-un nou ciclu existential, o noua decada. Si intr-adevar, la Disneyland orice adult se simte copil, se simte inconjurat de magie si se deconecteaza de greutatile vietii de zi cu zi, pentru ca pentru cateva ore traieste intr-o poveste.
Urmeaza Anul Nou si teoretic ar trebui sa imi fac lista cu tinte de atins in 2013, insa nici de cea pe 2012 nu m-am tinut cum ar fi trebuit, asa ca cred ca o voi lasa balta cu facutul de liste pe care nu le respect.
Am citit si eu faimoasa carte a momentului, 50 Shades of Grey, care m-a lasat cu un gust destul de neplacut, nu din cauza subiectului atins, ca nah, a avut si autoarea niste fantezii, le-a manifestat in scris, treaba ei pana la urma, ci din cauza aparentului suspans in care isi tine cititorul de la inceput, pentru ca pana la urma sa fie de fapt un mare fas, a exagerarilor unor stari si a unor repetitii in descrieri de gestica si mimica care ajung sa devina neinteresante si plictisitoare. Volumul doi al seriei nu ma mai tenteaza.
Acum urmeaza sa termin de citit Povesti despre nebunia obisnuita de Charles Bukowski, care mi se pare cu mult mai multa substanta, desi scrierile sunt destul de bizare.
Traim intr-o lume mica in care avem prieteni comuni cu oameni pe care ii cunoastem intamplator si in contexte diverse, dar si intr-o lume in care, persoana cu care nu cred ca am stat de vorba, cumulat, timp de 6 ani de facultate, mai mult de 15 minute, imi este partenera de conversatii pe internet ore in sir, zilnic, de la o vreme.
In masura in care voi mai dispune de timp si de dispozitie de scris, voi mai povesti despre niste traditii intalnite in spitalele din Franta precum si despre calatoria de un weekend la castelele din Valea Loirei cu poze, linkuri, asa cum imi prezint eu recomandarile de locuri de vizitat.
De curand a murit un om bun, care, desi nu imi era ruda de sange, imi era mai apropiat decat multi altii care imi sunt rude. Cel mai dureros moment la inmormantari e atunci cand cei apropiati isi iau pentru ultima oara ramas bun de la cel mort, apoi se pune capacul la sicriu, se coboara in mormant si se arunca pamantul peste el. E momentul in care realizezi cat de efemera este viata si cat de putin importante devin toate maruntisurile care ne consuma energia zi de zi. Pe cealalta lume nu luam nimic cu noi. Banii, obiectele, casele, terenurile, nu conteaza decat ca sa iti asigure starea de bine, sa traiesti decent, sa iti satisfaci unele placeri, sa calatoresti. Sunt unii oameni care incearca toata viata sa acumuleze, sa faca avere, sa aiba mai mult decat X, apoi mai mult decat Y, se plang de bani mereu fara ca sa deschida ochii si sa vada toate valorile pe care le detin, atat de ordin material cat si spiritual. Duc o viata de nefericire si de frustrari pentru ca li se pare ca mereu altul are ceva mai bun si mai frumos decat ei. Finalul e acelasi pentru noi toti. E necesar sa realizam care ne sunt adevaratele valori.
Ma bucur ca am invatat sa ma enervez din ce in ce mai putin si sa pun la suflet rautatile din ce in ce mai putin. Nu ma mai framant pentru toate prostiile si am ajuns la un echilibru interior care imi da o stare de bine. Aceasta stare transpare in exterior si ii face si pe ceilalti sa se simta relaxati si bine dispusi in prezenta mea ceea ce imi da iarasi o noua stare de bine. Cami mi-a facut cel mai frumos compliment zilele trecute cand mi-a spus ca sunt probabil cea mai colorata persoana pe care o cunoaste, atat ca fel de a fi, cat si ca vestimentatie, referindu-se totodata si la felul in care mi-am decorat spatiul in care locuiesc. Intreaga mea transformare isi are debutul pe la inceputul anului acesta, luna ianuarie fiind una dintre cele mai urate perioade din viata mea cand am avut si probleme de sanatate si insatisfactii la locul de munca si unele necazuri de ordin sufletesc. Mi-a fost atat de rau incat nu imi doream decat sa ma simt bine. Atunci am realizat cat de putin contau toate lucrurile pe care le considerasem importante inainte si am inteles ca daca sunt sanatoasa, daca ma simt bine, daca mama, tata, fratele, catelusa mea, rudele cele mai apropiate si prietenii cei mai buni sunt bine, atunci sunt cel mai bogat si mai fericit om din lume. Si nu doar ca problemele de sanatate nu mai exista, dar in locul lor a ramas buna dispozitie, dorinta de a citi cat mai mult, de a invata cat mai multe si a impartasi cu ceilalti, de a face sport, de a vizita locuri frumoase, de a cunoaste oameni noi si interesanti.
Iata ca mi-am si implinit unele vise mai vechi: mi-am facut suvite roz si am primit cadou de la fratiorul meu un bilet la concertul lui Bon Jovi din vara. Now that's something!
De saptamana viitoare voi incepe sa studiez limba germana si mai urmeaza cat de curand o mica vacanta in Irlanda.
Nu am mai fost la cursurile de dans din lipsa de timp, dar si pentru ca tangoul, preferatul meu, era mai putin studiat la scoala mea de dans. Imi lipseste totusi faptul ca nu am mai mers, mai ales ca oamenii de la dans mi-au fost tare dragi.
Am inceput sa fac mai mult sport si ma simt foarte bine dupa ce alerg sau ma plimb cu rolele (endorfinele astea!).
La munca lucrez acum alaturi de niste oameni extraordinari si fiecare zi in care merg la serviciu e o bucurie.
Blogul mi-a adus o noua prietena, care se afla departe, peste ocean, si care desi nu comenteaza aici citeste mereu ce scriu.
Am fost la RoBlogfest si in acest an si am fost foarte placut surprinsa de organizare, de atmosfera, care au fost mult mai faine fata de anii trecuti. Iar Omul cu Sobolani chiar mi-a placut, desi nu ma asteptam, avand in vedere ca nu prea i-am ascultat anterior, cu toate ca sunt fan al genului rock alternativ.
De cand ma stiu am suferit de "scenarita". Imaginarea tuturor situatiilor posibile legate de un anumit subiect a fost o caracteristica de familie de la strabunici incoace. Probabil ca de aici mi se trag tendintele analitice, mai degraba decat ca si trasatura a zodiei. Mi-a prins destul de bine sa iau in calcul diversele fatete ale unei probleme, modul lor de abordare si posibilele consecinte. M-au scutit de multe ori de surprize si dezamagiri. Probabil de aceea atunci cand am omis (uneori si intentionat) sa "vad" partile goale ale paharelor am fost luata pe nepregatite iar "caderea de la inaltime" a fost dureroasa. La fel, in ce ii priveste pe ceilalti, am cautat mereu sa vad dincolo de cuvinte. Cunoscand anumite aspecte din vietile lor, am incercat sa le inteleg actiunile si sa acord circumstante atenuante chiar daca erau lucruri care ma deranjau direct. Pana mai de curand empatizam foarte mult. Aceasta incercare de a ma pune in rolul celuilalt mi-a facut mai mult rau decat bine.
In ultima vreme nu am mai cautat sa ii inteleg pe ceilalti. Irvin Yalom, un medic psihiatru american pe care l-am descoperit de curand si il citesc cu mare placere, povesteste intr-una dintre cartile lui despre un caz pe care il avea, cu o tanara femeie pe care o trata si pe care a dus-o si la un alt medic pentru colaborare in cazul afectiunii ei. In timpul terapiei, femeia a zambit de doua ori, doctorul Yalom interpretand intr-un anume fel zambetele ei. Discutand cu colegul sau, a aflat ca acesta daduse alt sens celor doua zambete, pentru ca in final, la o noua sedinta cu femeia respectiva sa afle de fapt ceea ce o motivase sa zambeasca. Impresiile celor trei erau complet diferite, fiecare interpretand din perspectiva proprie gestul.
Cand am citit istorioara am inteles ca de cele mai multe ori etichetam anumite actiuni ale celorlalti crezand ca le si intelegem sensul, cand, de fapt, de cele mai multe ori, lucrurile stau diferit de cum credem noi. Si m-am hotarat sa nu mai presupun. A zis cineva un anume lucru? L-a zis pentru ca a vrut, asta a simtit, asta a facut. Nu e musai sa insinueze ceva, nu e din cauza ca are sechele din trecut. E mult mai simplu sa le luam pe toate ca atare decat sa imaginam situatii. "Scenarita" e consumatoare de timp si de energie. E mai obositor sa construiesti decat sa le iei pe toate asa cum sunt. Si de cele mai multe ori, modul de a actiona al cuiva este exact ceea ce acea persoana vrea sa transmita. Si atunci pentru ce sa ii scuz eu faptele sau sa caut sa le gasesc o explicatie ? Din aceasta perspectiva oamenii par simplu de inteles si de acceptat.
Uneori, cand inoti, este mai bine sa te relaxezi si sa te lasi sa plutesti in voia valurilor si sa te mai si joci, asa cum fac delfinii. Asa e si in viata, in modul in care abordam lucrurile. Asta apropo de un martisor in forma de ancora si altul in forma de delfin pe care le-am primit de 1 Martie si care m-au inspirat pentru acest articol.
De cele mai multe ori cand pierdem pe cineva drag raman multe cuvinte nespuse, multe ganduri, ne-am dori ca spiritul sa ii fie inca viu si sa poata vedea randurile pe care le asternem pe hartie.
Si pentru ca nu vreau sa se intample asta, o sa scriu acum, cateva vorbe despre mama, pe care stiu ca le va vedea, caci imi citeste blogul.
Mama mea inainte de a fi femeie sau sotie a fost MAMA. Fara sa exagerez, si-a dedicat tineretea si viata pentru mine si fratele meu facand unele compromisuri pe care nu le-ar fi acceptat nicicand daca noi nu am fi existat sau daca am fi fost noi in situatiile respective, numai ca sa tina familia intreaga.
A preferat sa umble tot cu hainele vechi, fiind o problema pentru ea atunci cand la vreun eveniment trebuia sa se imbrace cu ceva mai nou si mai elegant pentru ca mai important decat o bluza sau o fusta noua a fost sa mergem eu si fratele meu la teatru sau la cinema sau sa ne luam o carte sau un penar nou sau un joc dorit. La fel si tata - pentru ambii parinti eu si fratele am fost prioritari.
Intreaga ei existenta a gravitat in jurul meu si al fratelui meu din momentul in care am aparut pe lume, ea punandu-se nu doar in urma noastra ci si in urma tatalui. De multe ori a fost umilita de situatiile in care au pus-o viata, si le-a inghitit, desi putea sa nu o faca, tocmai pentru ca sa ne fie noua bine. A preferat, decat sa incercam noi rusine in a ne cere scuze ca nu aveam bani pentru fondul clasei, pe cand eram elevi, sau pentru cine stie ce alte probleme sa se umileasca ea si sa ceara bani cu imprumut. Si mereu trebuia sa zica “povestea” ("Poti sa ma ajuti cu niste bani? " "De cat ai nevoie?" "Pai stii, as avea nevoie de atat…ti-i dau la salariu…"). Si au fost tare multe situatiile, caci nu e usor sa cresti doi copii, sa le asiguri tot ce le trebuie, sa ii dai la meditatii (caci toti din clasa faceau meditatii si sa nu fi facut si noi ar fi insemnat sa ramanem in urma ca si nivel de pregatire), sa ii tii in facultati (si nu orice facultati), si toate in conditiile lipsei de bani si a greutatilor si piedicilor prin care trece orice familie. Si-a dorit in tinerete, multe lucruri, ramase neimplinite, si de aceea, si ea si tata ne-au sustinut sa ajungem acolo unde ne-am dorit.
Concediile n-au fost cu adevarat concedii, au fost vizite la bunici, in toata copilaria nu am mers niciodata cu parintii undeva sa stam cu totii la hotel, sa ne bucuram de vacanta. Ne-au trimis pe noi in schimb in vacante, pentru mama si tata n-au mai fost bani. Eu acum locuiesc in alt oras, am viata sociala activa, calatoresc frecvent intre acasa si Bucuresti, fratele meu la fel, iar tata mai pleaca prin delegatii, dar mama nu pleaca nicaieri. Ea este acasa tot timpul, ea si catelusa noastra, intre cei patru pereti ale unei camere sau in cartier la magazine (de unde vine cu sacosele grele caci nu o ajuta nimeni si nici nu o mai tin puterile sa faca mai multe drumuri) sau la plimbare cu catelul pe acelasi traseu scurt zi de zi.
Amici a avut multi…prieteni insa prea putini iar cei mai apropiati au dezamagit-o cumplit. Si uneori si familia a dezamagit-o.
De multe ori am fost rautaciosi, si acum avem momente cand suntem asa, si ne rastim la ea: si eu si fratele si tata, fara sa realizam cat de mult o afecteaza. Ii trece si ne iarta, dar in timp, toate s-au adunat si acum sufera de diabet si de glaucom si sufleteste.
Intreaga perioada fericita din viata ei a fost adolescenta si parte din tinerete. De atunci, pana in prezent mama n-a mai fost fericita cu adevarat. Am surprins-o de multe ori cu lacrimile pe obraz si stiam ca avea dureri in suflet pentru toate frustrarile acumulate, pentru toate lucrurile dorite si nefacute. Fericirea ei suprema a fost realizarea mea si a fratelui meu. Succesele si bucuriile noastre sunt fericirile ei. Suntem mandria ei si nu uita niciodata sa ne spuna asta, si mai ales cat de mult ne iubeste.
Ne-a crescut frumos si ne-a invatat sa fim oameni. Iar eu personal ma simt vinovata ca n-am putut sa fac mai multe pentru ea, si, desi nu e inca tarziu, pentru ca e inca tanara, desi e timp sa mai faca multe lucruri frumoase, pe care si le-a dorit dar de care nu a avut parte, acum nu o mai intereseaza, nu mai exista acel entuziasm pe care numai oamenii cat de cat impliniti sufleteste il au.
Scriu si plang.
Mama este cea mai buna prietena a mea, este echilibrul meu, sprijinul meu, este sursa mea de reincarcare sufleteasca atunci cand "mi se ineaca corabiile", este modelul meu de mama devotata, de omenie, de bun-simt, de demnitate, de sacrificiu.
Mama, te iubesc din tot sufletul meu si iti multumesc pentru tot ce ai facut si faci permanent pentru mine si mi-as dori sa fiu fata de copiii mei macar pe jumatate asa cum ati fost si sunteti tu si tata pentru noi!
M-am intors de la mare. Am fost in weekend. Imi era un dor imens sa merg.
Cand am parasit Constanta nu mi-am imaginat ca imi va lipsi atat de mult, insa aproape intreaga mea viata fiind petrecuta in acest oras de la malul marii, dorul incepuse sa ma mistuie. Eu nu ma atasez de locuri, ci de oameni, iar notiunea de acasa o asociez celor dragi mie, familiei mele, care nu mai locuieste in Constanta. Cu toate acestea, revenind, am avut senzatia ca toate erau la locul lor, asa cum le stiam ca trebuie sa fie, ca mai nimic nu s-a schimbat si inca imi e confortabil ca si oras.
Am revazut Orasul Vechi si mi-am cumparat un murex de la comerciantii de obiecte cu specific marin ce isi postasera tarabele in zona Cazinoului. Cand mi se va face iarasi dor de mare si nu voi putea ajunge sa o vad, voi pune scoica la ureche si voi asculta vuietul ei, tinand ochii inchisi si incercand sa ma transpun, prin imaginatie, in locurile dragi mie.
Am inspirat cu nesat briza marii ca atunci cand vrei sa imortalizezi un moment, sa il pui in cutiuta cu amintiri si sa il scoti de acolo cand ti se face dor si vrei sa te reincarci cu bucuria pe care ai simtit-o atunci.
Cat timp am locuit in Constanta nu am dat atat de mare importanta acestor lucruri pentru ca ele erau mereu acolo. Vedeam marea aproape zilnic, in drumul meu spre facultate si nu mai sesizam mirosul specific, sarat, al brizei, caci eram obisnuita cu el. Contemplam marea pe cand era linistita si nicio unda nu ii tulbura calmul, dar si pe cand era furioasa si se burzuluia cu valuri uriase de parca ar fi vrut sa ii tina pe toti departe. O vedeam in orice anotimp si sub toate aspectele, chiar si cand a inghetat acum cativa ani si m-am plimbat pe gheata pana mai spre larg, mergand "pe apa" la propriu.
Era acolo si nu ii dadeam prea mare importanta, ba chiar ma amuzam pe cand vedeam turistii venind de 1 mai din toate colturile tarii, entuziasmati si doriti sa revada marea.
Cata dreptate aveau...
Marea e tot a mea si e acolo an de an. Trebuie doar ca eu sa imi mai fac timp sa merg sa o vad. Inca din luna mai imi tot doream sa ajung. Am reusit acum si m-am reintors in Bucuresti cu sufletul plin si multumit.
Cat de marunte sunt marile bucurii!
Vama Veche - dragostea
-Mi-e dor de mare. Imi place la mare ca esti curat tot timpul. Marea te spala.
-Si esti sarat, nu? Te spala si te sareaza.
-Tu ai fost vreodata la mare?
-Nu, da' am visat ca am fost. Intr-o zi mi-a intrat nisip in ochi si am plans toata ziua.
-Si cand ai intrat in apa, ti-a trecut.
-Mda, si am visat o casuta de paie pe plaja, in care o sa stau si iarna, si vara.
-Si mai e cineva in ea?
-Suntem numai noi doi. A, si marea.
-Pai si nu intra apa in casuta cand e furtuna?
-Nu. Cand e furtuna intram noi in apa si ne plimbam prin valuri.
-Te sarut si tremur ca un amarat.
-Buza ta de sus ma ocroteste.
-Mana de pe sanul tau nu pot sa mi-o desprind.
-Sanul meu e fericit, priveste.
In ochii tai rade marea
In ochii tai e ninsoarea
In ochii tai este soare
In ochii tai este zarea
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa evadez?
-Trupul meu este soseaua ta spre infinit.
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa mai visez?
-Ochii mei te vor visa la nesfirsit.
In ochii tai sunt si eu
Cu gura si nasul de zmeu
In ochii tai este soapta
Unei nopti calde-ntr-a saptea
-Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc
-Nici eu n-am stiut asta vreodata
-Au facut din mine un soldat care saruta stramb
-In schimb ochii tai sunt fara pata
In ochii tai este vantul
Care ma poarta-n nestire
Catre un loc fara ganduri
Catre orasul iubire
Catre orasul iubire
Catre...
In ultima perioada m-a cam ajuns oboseala. Nu e vina nimanui, lucrul cu oamenii implica mult timp si consum de energie. Iar eu nu stiu sa lucrez superficial. Pe langa acestea mai sunt tot felul de evenimente neprevazute plus capitolul "hartogaraie", treaba care tine partial de mine, pentru ca trebuie sa completez unele documente, insa in ceea ce priveste strict copiatul acelor documente in calculator (externari, codari de diagnostice, referate), intr-o tara normala si civilizata exista cineva (platit) special ca sa faca acest lucru.
La fel, intr-o tara normala (si inca in multe orase din Romania, trebuie sa recunosc), la investigatii cu pacientii merg infirmierele, nu medicii. Pentru ca daca eu pierd mai bine de o ora insotind un pacient pe la toate cabinetele pe unde trebuie sa mearga in ziua respectiva, s-ar putea sa ratez din timpul necesar consultului altor pacienti si sa ma cam ajunga oboseala mult mai rapid.
Si tot intr-o tara normala, toti medicii primesc o lingura de mancare in garda (inclusiv rezidentii), pentru ca daca am uitat sa imi iau pachet de acasa sau nu imi cumpar ceva de la chiosc (adica mancare nesanatoasa: covrigi, pufuleti), fac hipoglicemii si in loc sa ma concentrez la ce imi zice pacientul, care nu e vinovat de sistemul asta mizerabil, ma gandesc doar ca imi e rau si foame si ca trebuie sa mananc ceva de urgenta ca sa pot sa mai procesez informatiile primite pana termin si plec acasa. Pe de alta parte, daca iau o pauza de masa trebuie sa ma ascund pe undeva ca sa inghit, caci altfel omul zice "m-am dus si manca...nenorocitii de doctori, cum stau degeaba si eu astept la usa".
Si iarasi un lucru care nu imi place, faptul ca unii pacienti vin din prima cu o atitudine agresiva, de mai ca ar spune: "sa te duci naibii dar vin la tine ca n-am ce sa ma fac"...ba da, exista alternative, mai putin cea mentionata mai sus, pentru ca din start e compromisa colaborarea medic-pacient. Iar singurul care ar risca sa "sufere" e tot pacientul, pentru ca desi multe boli se pot trata medicamentos sau chirurgical, conteaza enorm si partea de comunicare, care e numai si numai in beneficiul lui.
Trebuie sa gasesc o modalitate ca sa imi dozez energia caci nu-mi ridica nimeni statuie daca stau eu la spital intre 9 si13 ore (asta in zi normala de lucru, fara sa fiu de garda) si nici orele suplimentare nu mi se iau in considerare. Nu sunt singura, colegii mei au parte, cei mai multi dintre ei, de acelasi ritm de lucru. Oamenii nu sunt vinovati ca e putin personal. Ei trebuie consultati, trebuie sa li se acorde atentia necesara, caci nu vin la spital de placere.
Nu imi place sa lucrez la foc automat, sub presiune. Nu mai am cand sa imi rezolv problemele personale, sau, daca o fac, sunt tot in fuga realizate. Am invatat ca in Bucuresti trebuie sa imi iau marja de timp pentru orice, pentru ca fie intarzie metroul, fie e coada mai mare unde am de asteptat, fie se intampla ceva neprevazut si nu pot sa respect orele propuse. Nu imi place ca in ultimele luni lucrurile s-au intamplat aproape in ultima clipa. Azi, spre exemplu, era sa pierd trenul. In ultimele 5 minute pana sa plece am reusit sa il prind. Veneam direct de la munca de unde nu am putut pleca mai devreme...pentru ca era enorm de mult de treaba.
Ceea ce ma multumeste si ma face fericita e ca fac ceea ce imi place, lucrez cu oameni deosebiti si profesionisti, am o comunicare foarte buna cu pacientii mei si faptul ca atunci cand intru in salon ma intampina cu zambete si bucurie ma face de multe ori sa uit pentru moment de nemultumirile si frustrarile pe care le am legate de prostul sistem, atat in calitate de medic, cat si in cea de pacient care s-a confruntat, impreuna cu familia, de toate aspectele neplacute de care se plang oamenii, de cele mai multe ori pe buna dreptate.
Cam gata pentru azi. Am desertat sacul.
[Daca e cineva care se trezeste sa comenteze ceva negativ despre ce am scris eu mai sus sau are chef sa mai arunce cu noroi in medici, sa ma scuteasca, pentru ca la mine pe blog asemenea comentarii vor fi sterse. Pe blogul meu am dreptul sa scriu ce se intampla in viata mea. Nu vreau nici exemple de experiente neplacute cu personalul medical, fie medici fie asistente, pentru ca le stiu foarte bine, am avut si eu si ai mei parte de ele si sunt foarte multe lucruri care ma nemultumesc la sistem.]
Imi place foarte mult sa merg in parcurile de distractii. N-am mai fost de o vesnicie, insa pe vremea cand mergeam (mai frecvent in vacantele de vara), preferatele mele erau masinutele. Reuseam sa-i evit pe cei care intentionau sa intre in coliziune cu masinuta mea, sau, la randul meu, ma prefaceam ca vreau sa ii tamponez pe altii si eram tare multumita cand ii fentam. Apropo de asta, desi am picat acum cateva luni examenul pentru obtinerea permisului auto, tot mi-a placut mult de tot sa conduc. Motivul pentru care nu am luat n-a tinut de tehnica mea de condus (care era una foarte buna) ci de neatentie (deh, sa nu va duceti obositi la examenul auto).
Nu m-am dat niciodata in "ciocan", insa nici nu am curiozitatea. Ce are iz de sport extrem apreciez si admir, insa nu ma tenteaza defel. Nici in "caracatite" nu imi place, pentru ca exista riscul ca alimentele consumate de mine in dimineata respectiva sa se regaseasca ulterior, in forma partial digerata, pe hainele celorlaltor persoane din jurul meu.
Cand eram mica paralizam de frica de fiecare data cand ma plimbam cu Trenuletul groazei si imi sareau toate scheletele acelea de jucarie drept in fata. (Sa zicem ca ulterior, in facultate, mi-a trecut de tot frica de schelete, pe masura ce am intrat ceva mai frecvent in contact cu componentele lor :) )
In parcurile de distractii una dintre marile mele placeri era sa imi cumpar vata de zahar ars. Ziua de astazi, desi a fost extrem de obositoare, s-a finalizat cu o plimbare in Cismigiu, loc unde am savurat o minunata si mare vata de zahar ars roz.
Am si eu o curiozitate: de ce multe parcuri de distractii se numesc Luna Park?
Dap...asta e ultima seara in garsoniera mea mica si draguta. De maine ma mut, tot intr-o zona foarte ok din Bucuresti, insa o sa imi fie dor de garsoniera asta. M-am simtit bine aici. Zi de zi treceam pe langa casa unde a locuit candva si Caragiale, pe langa blocurile in care au stat scriitorii Ion Baiesu, Cezar Petrescu sau Mihai Gafita. O zona incarcata de istorie si de liniste. Cladiri vechi, discrete, stradute linistite. I-am intalnit in plimbarile mele pe strada pe unii actori si pe unii oameni politici romani. Startul meu in Bucuresti a fost unul tare frumos si poate si de aceea vad Bucurestiul cu alti ochi fata de cum il descriu majoritatea celor pe care ii cunosc. Sper sa ma simt bine si unde voi locui de acum inainte. Orice final e un nou inceput.
Maine se va implini o saptamana de cand m-am mutat in Bucuresti. Am mai postat acum vreo 2 ani un articol despre Bucuresti in care il descriam drept un oras frumos din Romania. Acum mi se pare si frumos si fascinant. Bucurestiul exista pentru ca oamenii il fac sa existe, sa vibreze, sa fie in acelasi timp un oras modern, dar si un oras vechi. Chiar de curand, citeam in ziarul Jurnalul National un articol ce prezenta pe scurt istoria acestui oras, incepand cu legenda ciobanului Bucur si ajungand pana la secolul XVIII.
Merg pe stradutele din zona centrului vechi si vad pe multe dintre casele de aici placute comemorative: "Aici a locuit si a creat in perioada ..., X, scriitor/editor/critic literar/actor", etc. Descopar locuri pe care le-am vazut in documentare sau strazi despre care am citit prin cartile de literatura. Eram oarecum pregatita sa intalnesc indiferenta si rautate, dar in schimb am cunoscut numai oameni amabili, prietenosi, politicosi. Nu zic hop, dar am ramas placut impresionata. Startul a fost unul foarte bun. Ma simt totusi ca si cazuta de pe alta planeta, desi am locuit numai in orase mari, dar parca Bucurestiul este altfel. Aici totul este altfel, lumea e mai grabita, strazile supraaglomerate de masini, peste tot zgomote, claxoane, viteza. Se traieste la foc continuu, iar asta am observat-o cel mai bine la metrou: oameni care merg grabiti, parca robotizat, in grupuri mari, compacte, dinspre o magistrala spre alta, caci ei stiu ca daca incetinesc, s-ar putea sa rateze metroul care deja se aude venind in statie si asta inseamna cateva minute de asteptat, deci cateva minute de intarziere la locul de munca... Si vin si eu, in pas agale (nu dimineata, caci atunci ma grabesc), nereusind totusi dupa o saptamana sa ma obisnuiesc cu metroul si cum se schimba magistralele, si mai fac prostii, de genul sa ma urc in metroul gresit si sa merg o statie inapoi, sau sa las metroul sa imi plece din fata caci scria pe el "Pipera" iar eu voiam sa ajung de la Piata Romana la Piata Victoriei si asteptam sa vina un metrou pe care sa scrie sus Piata Victoriei...sau sa merg pe stradute din centrul vechi timp de 20 de minute incercand sa gasesc o scurtatura spre tinta unde doream sa ajung si sa realizez ca de fapt am ajuns fix in locul din care plecasem. Of, si fie ca nu citesc eu harta cum trebuie, fie ca stradutele acestea sunt mult mai intortocheate si parca arata cu totul altfel la fata locului (am uitat sa spun ca umblu cu harta Bucurestiului in poseta). Urmeaza curand, dupa ce ma mai dezmeticesc un picut, sa imi fac lista cu tot ceea ce am de vizitat si sa le iau incetisor, pe rand: sa vizitez si muzee, sa merg si la teatre, cafenele, magazine, sa ma documentez despre locurile celebre din Bucuresti si pe cat posibil sa le vizitez, dar sa caut si locuri deosebite, mai putin cunoscute, intr-un cuvant sa descopar acest oras si sa incerc sa ma integrez lui si poate dupa aceea nu ma voi mai simti ca un micut "alien" precum se simtea Sting in melodia "Englishman in New York".
Englishman In New York
Sting
I don't drink coffee I take tea my dear I like my toast done on one side And you can hear it in my accent when I talk I'm an Englishman in New York
See me walking down Fifth Avenue A walking cane here at my side I take it everywhere I walk I'm an Englishman in New York
I'm an alien I'm a legal alien I'm an Englishman in New York I'm an alien I'm a legal alien I'm an Englishman in New York
If, "Manners maketh man" as someone said Then he's the hero of the day It takes a man to suffer ignorance and smile Be yourself no matter what they say
I'm an alien I'm a legal alien I'm an Englishman in New York I'm an alien I'm a legal alien I'm an Englishman in New York
Modesty, propriety can lead to notoriety You could end up as the only one Gentleness, sobriety are rare in this society At night a candle's brighter than the sun
Takes more than combat gear to make a man Takes more than a license for a gun Confront your enemies, avoid them when you can A gentleman will walk but never run
If, "Manners maketh man" as someone said Then he's the hero of the day It takes a man to suffer ignorance and smile Be yourself no matter what they say
I'm an alien I'm a legal alien I'm an Englishman in New York I'm an alien I'm a legal alien I'm an Englishman in New York
Am revazut dupa foarte mult timp videoclipul celor de la Enigma - Return to Innocence. In timp ce il vizionam ma gandeam ce interesant ar fi fost daca am fi putut sa ne privim intreaga viata exact precum privim o piesa de teatru.
De multe ori am avut senzatia ca nu mi-am trait unele momente ale vietii cu adevarat, ca am facut lucruri importante de care ulterior ma minunam ca tocmai eu fusesem acea care le-am savarsit, si ca m-am simtit ca un spectator la propria-mi viata. Am invatat sa-mi traiesc clipele vietii (mai ales cele de bucurie - de aici si frecventa cu care am abordat si in blog tema "fericirea").
Sunt unii oameni care au scris romane autobiografice care s-au ecranizat. Acestia pot spune ca si-au revazut viata interpretata pe o scena. Eu nu ma refer la acest tip de vizionare. Ma refer la cum ar fi daca ne-am putea dedubla si vedea intreaga viata, din exterior, din momentul nasterii (sau poate chiar din perioada fetala, caci e si mai interesant) pana in momentul prezent. Nu si in viitor, caci s-ar strica toata surpriza. Sau...cum ar fi daca ne-am putea retrai viata insa prin prisma intelepciunii si experientei acumulate pana acum. Si tot incepand cu perioada fetala. De multe ori m-am intrebat cum va fi fost in burta mamei timp de 9 luni? Oare cum percepe fatul tot ce il inconjoara? Apoi...cum va fi fost cand eram micuta? Amintirile mele incep cam de cand aveam 3 ani, iar perioada de dinainte nu o cunosc decat din povestile parintilor. Am o amintire de cand eram mica (sa fi avut 3-4 ani) si mergeam cu parintii in parc: ce mari mi se pareau toate si cat de importante! Iarba, gandaceii, gargaritele, frunzele. Acum nici nu le mai observ, caci nu mai am timp si nici dispozitie. Imi placea mirosul de iarba proaspata de primavara, florile "rochita randunicii" ce cresteau pe marginea drumului de ma certa mama cand le rupeam, caci spunea ca acolo isi fac nevoile toti cateii (nu prea credeam eu, asa ca tot le rupeam), papadiile in care suflam si crengutele cu floricele din care voiam sa imi fac coronite. Dar inainte...oare cum percepeam totul? Vocile lui mama si lui tata, muzica, zgomotele din jur, pe bunici? Ma intorc cu gandul in perioada gradinitei, pe la varsta de 4 ani si imi amintesc cum ma curta un coleg (a ajuns mare vedeta acum, e cantaret, nici nu cred ca isi mai aminteste de mine, dar eu imi tin minte aproape toti colegii) si cat de rusine imi era de el cand voia sa ma sarute pe obraz. Sau cum, pe cand eram in clasa I, fiind singura acasa, caci parintii erau la serviciu, tremuram de frica la orisice zgomot se auzea pe scara sau pe acoperisul blocului (locuiam la etajul 4), caci credeam ca vin hotii sa ne praduiasca.
Mi-ar placea sa imi revad intreaga viata, cu momentele bune si cu cele rele. Si mi-ar mai placea sa ii am si pe cei dragi mie in public, ca sa comentam, nu de alta, caci nu-mi place sa vizionez piesele de teatru sau filmele singura.
Mai jos e melodia care m-a facut sa imi reamintesc ce frumosi erau anii cand vedeam cu ochii de copil.
Enigma - Return to Innocence
Ami chant
That's not the beginning of the end
That's the return to yourself
The return to innocence.
Love - devotion
Feeling - emotion
.
Love - devotion
Feeling - emotion
.
Don't be afraid to be weak
Don't be too proud to be strong
Just look into your heart my friend
That will be the return to yourself
The return to innocence
.
If you want, then start to laugh
If you must, then start to cry
Be yourself don't hide
Just believe in destiny
.
Don't care what people say
Just follow your own way
Don't give up and use the chance
To return to innocence
.
That's not the beginning of the end
That's the return to yourself
The return to innocence
.
Don't care what people say
Follow just your own way
Follow just your own way
Don't give up, don't give up
To return, to return to innocence.
If you want then laugh
If you must then cry
Be yourself don't hide
Just believe in destiny.
Pe cand eram in anul 2 de facultate mi s-a pus cea mai grea intrebare despre propria-mi persoana, si anume, "Cine sunt eu?". Era vorba despre proiectul uneia dintre profesoarele mele care in paralel cu predatul la studentii de la medicina urma si facultatea de psihologie. M-a rugat sa particip la acel proiect si intrebarea mi s-a parut o provocare pe am acceptat-o imediat. Dansa este o doamna deosebita, care mi-a devenit si o foarte buna prietena. Pe atunci insa nu eram atat de apropiate astfel incat a fost o experienta interesanta pentru mine, dar si pentru ea, sa interpreteze, oarecum "la rece", ceea ce am incercat sa astern pe hartie in urma introspectiei pe care mi-am facut-o.
De curand, facand ordine prin niste hartii, am descoperit ciorna pe care lucrasem. Am inceput sa o citesc cu interes, caci au trecut multi ani de atunci. Pe masura ce citeam am realizat ca, desi s-au intamplat multe lucruri, desi am acumulat o oarecare experienta de viata, desi acum privesc unele lucruri ceva mai intelept ca atunci, sau poate cu mai multa intelegere, totusi, in fondul meu, in felul meu de a fi, nu s-a schimbat nimic. Poate doar am invatat sa ma bucur mai mult, sa rad mai mult, sa ma relaxez mai mult, sa spun mai mult ce vreau, sa fiu mai mult extrovertita decat introvertita. Dar aceasta e ce se vede in exterior. EU sunt, in mare, tot aceeasi care eram acum 6 ani.
Oamenii, in fondul lor foarte personal, nu se schimba decat daca vor cu adevarat. Aceasta se intampla numai in urma unei experiente care sa le tulbure tot ceea ce stiau ei ca e stabil in viata lor. Ei se pot schimba temporar atunci cand iubesc si sunt capabili de multe sacrificii din dragoste, pe care in alte conditii sau pentru altcineva nu le-ar face. Totusi, de cele mai multe ori, dupa ce pasiunea initiala a trecut, ei revin la felul lor de a fi, la obiceiurile pe care le aveau si de aici pot incepe problemele si afirmatiile de genul "... te-ai schimbat". Oamenii se mai schimba in urma unor traume. Sunt momente in care realizeaza ca tot ceea ce credeau stabil se naruie si trebuie sa invete sa traiasca altfel de cum o faceau pana atunci.
M-a tulburat sa recitesc referatul, iar apoi interpretarea lui. M-a surprins sa realizez cat de puternice pot fi unele trasaturi ale personalitatii unui om, astfel incat, desi anii trec, ele sa ramana la fel de bine conturate.
Incercati acest exercitiu: raspundeti la intrebarea "cine sunt eu?", referindu-va la tot ce credeti ca va defineste (nume, cariera, cum va vedeti pe dvs insiva, cum credeti ca va vad ceilalti sau stiu eu ce altceva mai vreti sa adaugati) , lasati scris undeva, apoi, peste un timp, recititi. E interesant ce puteti descoperi.
In ultimele luni nu am mai postat prea multe texte pe blogul meu. Din pacate timpul nu mi-a permis, iar ca sa scriu ceva numai de dragul de a scrie, nu am facut-o si nu o voi face nici de acum incolo. Au fost frecvente articolele cu sugestii de melodii deoarece mie imi place foarte mult sa ascult muzica si tineam sa impartasesc cateva dintre preferintele mele muzicale din acele momente.
A doua jumatate a anului a fost foarte aglomerata pentru mine. A inceput cu alergatura dupa acte in scopul detasarii cu serviciul pentru cateva luni in orasul in care locuiesc parintii mei. Au fost nervi, timp pierdut si bani cheltuiti dar in final lucrurile s-au terminat cu bine. Tot in aceeasi perioada, in urma unei discutii cu o prietena, realizand ca specialitatea pe care eram nu era totusi ceea ce imi doream sa fac toata viata mea, m-am hotarat sa sustin din nou examenul de rezidentiat. A fost cumplit de greu sa reiau toata materia, sa o reinvat, sa ma axez pe detalii pe care nu le mai aveam proaspete in minte, sa o repet, sa lucrez, sa ma concentrez. Timpul de invatat a fost foarte scurt, dar am reusit sa scot un punctaj bun si sa aleg o specialitate pe care mi-o doream, alegere de care sunt foarte multumita, si anume medicina interna. Iata ca a venit si momentul angajarii, cu alergatura si iarasi muulte acte (m-am saturat de atata birocratie). Imediat dupa examenul de rezidentiat am inceput sa invat pentru scoala de soferi, sa contribui la niste articole medicale, precum si la o carte. Nu am avut clipa de odihna si nici inspiratie sa mai scriu pe blog. Am citit in schimb, in momentele mai libere, articolele scrise de altii pe blogurile lor, m-am relaxat si mi-am dat cu parerea.
Azi blogul meu implineste un an de cand a aparut in blogosfera. Iata ce scriam anul trecut pe vremea aceasta: (clic aici)
Cred ca mi-am atins obiectivele de care spuneam la inceput. Ca sa sintetizez, am scris aici despre ce imi place, lucrurile care ma intereseaza precum si ce am mai gasit nou, frumos, deosebit si vreau sa impartasesc (asa e descris blogul meu pe site-ul de contorizare a traficului).
Am cautat un aspect potrivit pentru blog, care sa relaxeze si sa indemne la citit. Sunt multumita de cum arata acum.
Am incercat sa asociez fiecarui text imaginea "perfecta", acea imagine cheie care sa exprime vizual ideea articolului.
In cadrul textelor am realizat linkuri catre site-uri ce aveau legatura cu acele cuvinte/sintagme subliniate, pentru cine doreste o informatie mai completa despre ele.
Am cautat sa respect drepturile de autor, astfel incat la articolele gasite pe internet, sau preluate din carti, am precizat si sursa. Unde nu e amintita, inseamna ca textul imi apartine.
Stilul in care am scris a fost cel in care as fi vorbit cu un prieten, fie ca am comentat o situatie, fie ca am prezentat un fenomen sau o persoana pentru care am consideratie, fie ca mi-am exprimat bucuriile, necazurile, hotararile.
Am pus o parte dintre melodiile care imi plac si cateva dintre filmele care imi plac si am descris si locuri prin care m-am plimbat si care mi-au ramas in amintire.
Nu am avut timp, dar uneori nici inspiratie, sa scriu articole cu o frecventa mai mare.
Citatele pe care le-am dat din carti au fost expuse cu un scop...m-am regasit in ele in anumite momente ale vietii mele...in unele ma regasesc si acum.
Am povestit despre mine atat cat am considerat ca e ok sa citeasca si persoane care ma cunosc si persoane care nu ma cunosc. Dar nu mai mult.
Multumesc celor care au pus comentarii. Mi-as dori sa primesc mai multe comentarii, daca ceva din ce scriu eu pe aici place suficient de mult. Eu in articolele mele "vorbesc" cu un prieten/o prietena, dar mi-ar placea uneori sa am si feed-back de la cel ce citeste. Bineinteles ca daca sunt comentarii cu vorbe nelalocul lor, acestea nu raman pe blog. N-as crede sa fie cazul, totusi.
Lucrurile nu au fost chiar roz pentru mine in ultimele luni. Mi s-au intamplat si multe lucruri frumoase, nu pot sa neg, insa asa suntem noi, oamenii...avem tendinta atunci cand suntem suparati sa nu mai vedem nimic din ce a fost bun si sa ne sara in ochi numai ce e negativ. O data cu venirea Pastelui, am primit de la prieteni mesaje cu urari de liniste in suflet, fericire alaturi de cei dragi si multe alte ganduri frumoase. Incerc sa aduc pacea la mine in suflet, incerc sa ma relaxez si sa ies din greseala in care am cazut din nou, mai precis sa nu mai vad viata in alb si negru ci sa ii accept tonurile si nuantele de gri. Poate ca imi plac prea mult povestile...lucrurile nu stau ca in povesti, insa ne putem face frumoase momentele pe care le traim. Mi-am revizuit schita cu tinte de atins. Cred ca orice om musca din tarana din cand in cand, important e sa se ridice si sa mearga mai departe. Si am mai invatat ceva: cand un lucru nu trebuie sa se intample, nu se intampla orice ai face si oricat de departe ai fi dispus sa mergi.
Poza e de cand aveam 2 luni. Astazi am implinit 25 de ani. :) Nu imi fac liste comparative cu ce am realizat pana acum si cu ce imi propun sa fac de acum inainte. Nu am facut asta niciodata. Am, in mare, niste linii trasate, dar in functie de neprevazut, ele pot suporta oarecare modificari. Nu imi mai fac planuri pe termen lung. Las sa vad ce mai aduce si timpul. Sper ca lucrurile sa se aseze bine si frumos si...nu neaparat sa mi se realizeze ceea ce imi doresc, ci mai degraba ceea ce e bine pentru mine.
...de cand Cookie nu mai e. 20 decembrie 2005 a fost cea mai urata zi din viata mea. A murit puisorul meu. Nu mai rescriu ce s-a intamplat. E scris aici. Nu-mi face bine sa retraiesc toate momentele acelea. Prefer sa imi amintesc toate clipele frumoase si bucuriile pe care ni le-a adus si cat de mult ne-a iubit. Mi-e tare dor de el.
S-a terminat si marea bataie de joc nationala care a fost repartizarea medicilor rezidenti pe specialitati. Trebuia sa inceapa la ora 9.30 si a inceput pe la ora 14 si ceva. Sistem audio prost, oameni obositi si nervosi, incurcaturi de locuri (unii alegeau pediatrie si dna de la comisia centrala intelegea psihiatrie de trebuia sa se precizeze "pediatrie! copii!" ca sa nu se trezeasca medicii ca au fost distribuiti pe altceva). Nu am mai prins locuri libere in sala si am stat in picioare, nu exagerez, de la 9.30 pana pe la ora 19. Nu m-am asezat nici macar 1 minut pentru ca nu am avut unde si in plus trebuia sa fiu atenta pentru ca de la comisia centrala se comunicau foarte repede locurile ocupate si pozitiile lor si voiam sa am o evidenta a lor. Abia la ora 1.30 (noaptea!) a venit si randul meu sa aleg si apoi am parasit sala. Ce-mi pare rau e ca am luat-o si pe mama si, biata de ea, la un moment dat se vedea ca era terminata de durere de spate si de picioare, dar nu se plangea, rezista cu stoicism. Am luat-o pentru ca in anumite momente foarte importante pentru mine am nevoie sa ma sustina macar prin prezenta, ca nu trebuie sa zica sau sa faca nimic. De asemenea, consider ca merita sa o chem sa participe la toate aceste evenimente importante pentru mine si cariera mea, pentru ca nu le-a fost usor nici alor mei sa se sacrifice atatia ani ca sa pot eu sa fac aceasta facultate.
In alta ordine de idei, nu am prins psihiatria. Am ales sa fac rezidentiatul pe medicina de familie. Mi-a parut rau in prima faza, dar dupa cateva minute am realizat ca nu are de ce sa imi para rau. Psihiatria mi-o doream mai mult decat alte specialitati, insa nici pe ea 100%. Mie imi place tot din medicina, dar daca e sa iau fiecare specialitate in parte, fiecareia ii gasesc cate ceva care sa nu imi convina. In acest an voi lucra pe diverse sectii si voi vedea ce ma atrage mai mult. Poate ca nici nu voi mai da din nou examen si voi practica pe viitor medicina de familie. Specialitatea e frumoasa si variata. Nu prea imi place ce tine de hartogaraie, tabele si nici ideea de a fi intr-un cabinet. Mai mult imi place atmosfera de spital, de sectie. Oricum, ramane sa vad si sa ma hotarasc exact ce imi doresc cu adevarat. In primul rand sunt fericita ca am luat, pentru ca a fost un examen foarte greu si nu toti reusesc sa il ia din prima (stiu cazuri care au luat abia din a 3-a sau a 4-a incercare). In al doilea rand stiu ca ce am ales era cea mai buna optiune pentru mine in situatia in care nu as fi prins ce voiam initial.
Acum sa explic de ce am intitulat articolul asa. Stau si ma gandesc ca poate nu a fost sa fie sa iau eu anul acesta psihiatrie. Cand am dat examenul (cred ca am mai scris asta), la doua dintre grilele cu un singur raspuns am pus initial raspunsurile corecte. Ulterior, cand am marcat bulinele pe grila de raspuns am revenit asupra acelor 2 intrebari si mi s-a parut mie ca totusi nu ar fi corecte variantele pentru care optasem initial. Le-am gresit pe amandoua. Valorau 8 puncte. Diferenta intre punctajul meu si cel al persoanei care a luat ultimul loc pe psihiatrie la Bucuresti (cum voiam eu initial) a fost de fix 8 puncte. Alta coincidenta: pentru ca domnii profesori care au alcatuit intrebarile nu au fost in stare sa le formuleze corect pe unele dintre ele, unii candidati au facut contestatii. Ele s-au rezolvat cu modificarea raspunsurilor la acele intrebari, ceea ce a insemnat recorectarea tuturor tezelor (nu era greu sa o faca, pentru ca erau toate scanate si pastrate in memoria computerului). Dupa recorectare mi s-au mai scazut 2 puncte. Diferenta intre punctajul meu si cel al ultimului candidat care a ales loc pe psihiatrie intr-un centru universitar din tara a fost de fix 2 puncte. Si acum stau si ma intreb...oare nu am prins pentru ca nu trebuia sa se intample acest lucru acum? Eu cred ca lucrurile se intampla in general cu un scop, in cele mai multe dintre cazuri. Sau cel putin in cazul meu, putine lucruri au fost intamplatoare. O fi o simpla coincidenta? Sau s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample mai presus de dorinta si vointa mea de acum?
P.S. O alta coincidenta: dupa repartitie, ca sa ma destind dupa toata tensiunea in care statusem atatea ore mi s-a propus o plimbare cu masina in Mamaia. M-am dus, am stat acolo pana la 3 fara un sfert, pentru ca de oboseala mi se facuse rau si voiam sa merg sa dorm. Azi am citit intr-un articol in ziar cum ca, la 3 si 15 a avut loc un accident mortal in Mamaia, exact in zona in care fusesem noi. Tot coincidenta sa fie faptul ca am plecat de acolo cu 30 de minute inainte sa aiba loc acel accident? Sau cum ar spune copiii, o fi fost "ingerasul meu pazitor" care a avut grija de mine si de data asta?
