marți, 26 iulie 2016

The rain in Spain...

The tree of languages (credits: www.openculture.com)

Click right on the image, choose to see it it in another window, then click again on it to enlarge 

Hello my Romanian and non-Romanian friends!

I was speaking today at work with one of my collegues and the discussion went on to the linguistics field, my collegue being a speech-language pathologist. If we talk of linguistics, I should also mention one of my all-time favourite musicals, My fair lady, after George Bernard Show's Pygmalion in which Professor Higgins does miracles with Eliza Doolittle's way of pronouncing the words (try clicking on that link for the video). 

So, this encounter and our chat have given me an idea. Considering that almost every internet browser has nowadays the option of translating the page and that I have friends of different origins, I thought of this experiment which implies writing my articles in English. I know I could have easily created a new blog, but I have invested a small part of my soul in this old blog (which is almost 10 years old!), so I could try revigorating it with a new approach. I will also, of course, continue to write in Romanian when I feel like, so the English articles will probably be tagged in the right area of the page so you could easily click on them.

Moreover, I don't find myself at ease anymore when speaking English for I barely use it since my moving to France five years ago, so maybe writing my articles in English could help me improve my vocabulary in Shakespeare's language. Plus, I could share my thoughts with my non-Romanian friends.

The European Day of Languages is being celebrated on September 26th. I invite you to take a look on this page in order to discover some very interesting fun facts about languages. 

One of the psychologists who works in my hospital told me once that it is actually proven that if children learn a new language before the age of 10 they could learn it like a native. He also told me that there are some studies which have shown that Asian infants, when tested while listening to other Asian languages than their parents', have some sort of reaction when hearing the sounds they have been used to. Here's a beautiful 10 minutes TED talk video on this subject. It also has a subtitle in your own language and the transcript of the talk.

One thing is certain. If I have a child, I will speak to him in Romanian, English and French.

And one of the things on my bucket list is getting to learn Portuguese.

Tenha um bom dia!


luni, 28 septembrie 2015

Nu mai avem rabdare

Impatience
(credits: Claudia Ferrari, Flickr)

O pagina goala si lipsa de idei. Despre ce sa (mai) scriu? Cand am perioade lungi de absenta din blogosfera imi pierd inspiratia.

Facebook-ul a castigat teren in detrimentul blogului. Putini mai au rabdare sa citeasca articole (inclusiv eu), cam toti dam scroll, spicuim in viteza news-feed-ul, eventual click-uim articolele care au un titlu mai interesant si le citim tot in viteza, in autobuz sau in metrou in drum spre munca. Eu uneori le citesc in timpul mesei de pranz la cantina, ca sa nu fiu nevoita sa socializez cu ceilalti care pana si la masa discuta tot probleme de serviciu. Sau de nu, pun intrebari intruzive tocmai ca sa evite sa vorbeasca despre ei insisi.

Unde inainte publicam pe blog numeroase fotografii din diverse locuri pe care le-am vizitat, impreuna cu un minim de informatii si impresii, acum, continui sa impartasesc cu ceilalti ceea ce imi bucura mie ochii, insa tot pe reteaua de socializare mai sus amintita. E mai rapid, e mai comod, share-uiesc direct din smartphone, uneori via Instagram, ca sa le dau fotografiilor si o asa-zisa patina a timpului.

Ieri Google a sarbatorit 17 ani. Acum 17 ani eram in 1998, aveam 15 ani, anul doi de liceu, internetul era inca la inceputuri la noi in tara, utilizam Yahoo sau Altavista ca si motoare de cautare. Pe atunci nu aveam nici Facebook, nici Myspace, nici Hi5, Tagged, sau alte site-uri de gen. Erau in mare voga webcafe-urile, ne conectam pe mIRC, vorbeam cu multe persoane simultan. mIRC-ul mi-a adus prieteni cu care si acum dupa 17 ani am ramas in contact. mIRC-ul mi-a oferit deschidere spre canalele din strainatate si posibilitatea sa imi exersez engleza si franceza in timp real. Au urmat yahoo messenger si msn messenger. Aveam sute de prieteni pe yahoo. Nu mi-am mai verificat aplicatia de messenger de cateva luni. Toata lumea sta acum pe Facebook. Timpul a trecut si nu mai are rabdare. Sau o fi nevoia de noutate, de dopamina care sa se mentina la nivelul ridicat cu care ne-am obisnuit creierul, e dependenta de internet. Sau o fi fuga de singuratatea care ne inconjoara si acest program care ne da impresia ca suntem inconjurati de ceilalti, ca ceea ce comunicam le e transmis, iar feedback-ul nostru e like-ul primit. Suntem populari!

Avem prea multe de facut, de citit, de ascultat, de invatat, de impartasit. Sau alteori nici atat, ci suntem doar curiosi. Revenim la discutia despre dopamina.

Inchei aici. Putini mai au rabdare sa citeasca articole lungi.
Poate ar trebui sa reinvatam sa avem rabdare.

Disclaimer: da, utilizez romgleza si imi place.

marți, 7 iulie 2015

Completare la articolul precedent.

Articolul acesta vine ca o anexa la cel precedent, desi la cateva luni distanta.
Cum ar trebui sa procedam atunci cand desi avem nevoie de ceilalti constatam ca ei decid sa ne includa din ce in ce mai putin in vietile lor si atunci trebuie sa ne reconsideram atitudinile pe principiul ca dragoste cu de-a sila nu se poate?
Cum ar trebui sa procedam in relatia cu ceilalti atunci cand realizam ca ne ajungem noua insine si ca firimiturile de prietenie (a se citi pastrarea contactului social just in case) pe care le arunca asa-zisii prieteni nu ne mai trebuie?
Cum ar trebui sa procedam cand ceilalti ne uita complet pentru perioade mai lungi (in secolul internetului si al telefoanelor mobile!) iar apoi cand isi amintesc ca existam au impresia ca noi suntem la fel ca acum nu stiu cate luni si se mai si supara cand vad ca nu ne mai pasa de ei si ca viata ne merge bine mersi inainte?
Si mai ales asa ce-as vrea sa sterg o multime de oameni de pe pagina de facebook dar asta clar ar isca discutii si cereri de explicatii de care n-am dispozitie asa ca raman la alternativa fie de a-i tolera in lista de amici fie de a-mi sterge eu profilul ceea ce n-am inca chef sa o fac. 
Si mai ales cum ar trebui sa procedam cand nici nu vrem sa ii ranim pe ceilalti (care chiar isi imagineaza in mintea lor roz ca totul e la fel ca acum un an doi trei cinci) spunandu-le in fata ceea ce simtim? Nu are niciun sens, ar fi prea brutal, cel mai bine pentru ei ar fi sa se prinda singuri.
Uff, dificile relatiile astea interumane.
Ce e val, ca valul trece...


miercuri, 4 februarie 2015

Nimeni nu e de neinlocuit

Intre efectele (benefice?) mutatului in strainatate si departarii de tara se afla si racirea relatiilor cu ceilalti, departarea nu doar fizica ci si sufleteasca. Aici nu ma refer neaparat la cei ramasi acasa, odata oameni dragi si apropiati, cu care impartaseam pagini intregi din viata mea personala, pe care o puneam cu naivitate si incredere pe tapet, ci si la oamenii pe care i-am cunoscut ulterior, aproape de mine ca distanta fizica, dar cat de departe sufleteste...
De ce oare unii oameni se cred de neinlocuit? Este uimitor de cat de siguri sunt pe ei chiar si atunci cand iti fac mizerii crezand ca vor gasi usa deschisa mereu. 
In momentul in care am inteles ca viata merge bine (poate chiar mai bine) fara ei, lucrurile au devenit mult mai simple. Ma atasez din ce in ce mai putin de ceilalti si e tare bine. Citisem odata pe net un citat: zicea ceva de genul ca "atasamentul e sursa tuturor dezamagirilor". Oare cine a spus asta?...In orice caz, a avut dreptate, desi am aflat-o pe pielea mea.
Am avut prieteni apropiati, oameni care odata mi-au fost dragi, pentru care m-as fi urcat la 3 dimineata in taxi sa merg sa le fiu alaturi daca ar fi avut nevoie de mine. Si cand mi-au aratat ca prietenia era numai din partea mea iar pretentiile din partea lor, m-am retras si eu. Cum au primit acest lucru? Au fost uimiti, credeau ca dupa luni, poate chiar ani, timp in care nu au mai dat semne de viata, in momentul in care reapar ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat eu voi fi fost la fel ca inainte. Big mistake. In perioade atat de lungi ne schimbam, ne reconsideram pozitiile, cunoastem alti oameni, viata merge mai departe si fara primii. Daca tu nu ai avut loc in viata lor, de ce ar avea ei loc in viata ta? 
Un prieten nu are voie sa uite de tine daca iti e prieten. Si uite asa devii din ce in ce mai rezervat cu noile cunostinte, ii treci mai greu la nivel sufletesc superior, ii mai vezi din cand in cand pe la party-uri, faci un scurt update al ultimelor luni, iti zici ca trebuie neaparat sa va vedeti la un pahar in oras, va luati la revedere, apoi timpul trece, fiecare e ocupat cu munca, niciunul nu mai pune mana pe telefon pana la urmatorul party...A! Noroc ca mai exista Facebook si ne mai dam like-uri la poze si uite asa avem impresia ca ramanem in contact. Si care e interesul sa mai vezi ce mai face celalalt cand deja crezi ca stii, ca i-ai vazut cateva poze in care rade si a vizitat nu stiu ce obiectiv turistic si ti se pare ca are o viata minunata...oare?!...poate ca nu, dar te intereseaza? Nu te intereseaza, ba poate ca te si enerveaza. 
Singurii oameni pe care nu i-ai putea inlocui nici de ai vrea sunt rudele de sange. Ca doar sangele apa nu se face, si buni sau rai, sunt ai tai si partajati acelasi bagaj genetic.
Si mai sunt aceia, rari, cu care inca pastrezi relatiile, poate mai reci, dar constante, de ani si ani. Si care poate ti-au facut mizerii, din greseala sau din orgoliu, poate ca au fost reciproce sau nu, dar relatia a mers mai departe pentru ca si ei au inteles ca e pacat sa va pierdeti unii de ceilalti, si din felul lor ulterior de a fi ai inteles ca au regretat, au stiut sa iti arate asta chiar daca nu au spus-o in cuvinte. 
Oamenii astia sunt de pastrat si merita sa te gandesti de doua ori atunci cand vrei sa faci o noua triere...restul...ce e val, ca valul trece. 
Viata merge inainte cu sau fara ei.


marți, 25 noiembrie 2014

Lume, lume - Adrian Paunescu

(Riz Sanchez, Flickr)

De la mine pan' la tine
Numai fluturi si albine,
De la tine pan'la mine,
Numai rau si niciun bine.

De la mine pan' la ea,
Numai lant si numai za,
Unde-i ea si unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi pana la lume,
Numai fiare fara nume,
De la lume pan' acasa,
Numai vreme friguroasa.

De la mine pan' la ei,
Numai lupte si scantei,
Ei acolo, eu aici,
Si-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai gusteri si ruine,
Din neant la dumneavoastra,
Numai gratii la fereastra.

De la noi pana la noi,
Numai ei, din doi in doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de razboi.

De la toate pan' la toate,
Numai tu, singuratate,
Numai tu si eu si plansu-mi,
De la eu pana la insumi.

(Tragedia nationala, 1997)