Cu rotilele prin parc

Azi mi-am oferit niste clipe de relaxare pe o banca in parcul Cismigiu. Un catel maidanez sedea bine-mersi pe iarba, undeva in spatele lanturilor care delimiteaza spatiul verde, privind trecatorii si respirand cu nesat aerul curat. De undeva, din apropiere, un stol de porumbei zbura spre departare, pentru a reveni apoi pe platoul de unde plecase. In dreapta mea, un grup de mosneguti discutau despre politica, istorie si amintiri din razboi.

In anii copilariei mele weekendurile aduceau cu ele plimbarea saptamanala in parc. De cele mai multe ori mergea tata cu noi, in timp ce mama ramanea acasa sa faca de mancare si ordine prin casa. Cand eram in clasa a II-a am primit cadou de la matusa mea o pereche de patine cu rotile (inca nu aparusera rolele la noi). Era necesar sa invat sa merg cu ele, nu sa le tin ca obiecte de decor. Pentru aceasta, am inceput cu tata o serie de "antrenamente", care aveau loc in parc. Am luat-o treptat. Intai pe trotuar, apoi pe un podet care atunci mi se parea mare si abrupt, ponind de la baza lui pentru ca incet incet sa merg tot mai spre varf si sa capat tot mai multa siguranta pe patine. Ajunsesem sa fac piruete, sa merg cu viteza, sa fac depasiri...cine mai era ca mine?! In zilele in care nu ma plimbam pe rotile mergeam cu totii spre zona cu leagane, iar apoi la cofetaria de langa acestea unde mancam o sarlota tare gustoasa. Eu preferam prajiturile cu crema, dar mama ne lua prajituri cu frisca sau sarlote, ca sa fie ea sigura ca erau proaspete.

Vara, in schimb, traseul era altul. Porneam de la intrarea principala in parc si il strabateam incet, pe alei, printre copacii ce cu greu faceau fata aerului incins, tocmai pana la Satul de Vacanta. Aici urma sa inceapa distractia: la masinute, la fata cu fusta care se rotea pana ameteam, la trenuletul groazei unde ne era frica de fiecare data cand ne sareau scheleti in fata. Chiar si acum imi place sa merg in parcurile de distractie, sa mananc vata de zahar, inghetata la cornet sau popcorn.

Ultima oara cand am mers la plimbare cu parintii in parc a fost acum doi ani. Era o seara calduroasa de vara si ne-am gandit sa iesim impreuna. Exact la fel ca atunci cand eu si fratele meu eram mici, iar parintii isi lasau toata treaba, caci ei stiau ca orice poate astepta, mai putin timpul petrecut cu noi. El e singurul care nu suporta amanare.