Acum cateva zile, dand intamplator pe Eurosport am avut deosebita placere sa urmaresc cursa splendida de 20 km mars la barbati, din cadrul Campionatului Mondial de Atletism de la Osaka, Japonia. Pe locul 1, cu un avans mare fata de ceilalti sportivi, s-a situat Jefferson Perez, reprezentantul Ecuadorului.
Il urmaream in timp ce marsaluia si tot timpul cursei acesta nu si-a schimbat expresia fetei...se citea multa concentrare pe fata lui, insa in timp ce ceilalti competitori dadeau semne de oboseala, Jefferson Perez mergea ca un robot, de parca ar fi fost actionat de un motor intern. Ma intrebam atunci, oare la ce se gandeste un sportiv care are de parcurs o distanta mare cat mai repede? Oare ce isi spune, ca sa nu abandoneze atunci cand oboseala pune stapanire pe el...ce il determina sa mearga mai departe?
Comentatorii spuneau ca ecuadorianul s-a antrenat la altitudine mare unde aerul e mai rarefiat, si de aceea si capacitatea lui de efort era mai mare...totusi...sa te detasezi considerabil fata de ceilalti atleti, sa marsaluiesti 20 km in 1 h 22 min 20 sec, la 33 de ani, cand trupul nu mai e ca la 20 de ani...mi se pare demn de toata admiratia. La fel, toata admiratia si pentru ceilalti sportivi, care, desi nu au ocupat locul 1, au terminat cursa. La final, imediat dupa ce a trecut de linia de sosire, Perez s-a prabusit. O crampa musculara l-a impiedicat sa mearga mai departe si sa culeaga laurii victoriei. Ce noroc totusi...daca acea crampa ar fi aparut in timpul cursei, ar fi fost nevoit sa abandoneze.
Jefferson Perez a obtinut la Osaka al treilea titlu mondial consecutiv, dupa cele din 2003 si 2005. De asemenea, sportivul mai detine un titlu de campion olimpic in 1996, locul doi la Campionatele Mondiale din 1999, primul loc la Cupa Mondială in 1997, 2002 si 2004 şi locul doi in 2006.
Photo source: www.iaaf.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu