Dashing through the snow...

Azi a nins la Bucuresti. Si cred ca si in tara. Cand am plecat dimineata la munca ningea ca in povesti. Fulgi mari mi se asezau pe palarie si pe gulerul de la haina. Inspiram aerul rece si, in drumul meu, mergand grabit, ma revedeam cu ochii mintii iarasi copil, iarna. Dashing through the snow / In a one horse open sleigh / O'er the hills we go / Laughing all the way...

Vacantele mele de iarna nu au avut nimic spectaculos. Nu am avut bunici la tara (locuiau intr-un oras mare din tara noastra) ca sa am si eu parte de aventuri in anotimpul zapezilor. Si cu toate acestea, am avut parte de ierni frumoase. Ieseam cu fratele meu afara sa ne jucam in zapada si se stia ca pana la lasarea serii mama nu mai avea nicio sansa sa ne vada reintorsi in casa. Afara insemna in spatele blocului, un spatiu incadrat de alte cateva blocuri, locul unde se adunau toti copiii de prin imprejurimi. Nu aveam derdelus, de cele mai multe ori era destul de putina zapada si era mizerie (dar neaua acoperea tot) dar pentru noi aspectele acestea nu contau. Ne echipam bine ca sa nu racim (chiar si asa, Alex racea de fiecare data). Obrajii ne erau rosii si inghetati, dar eram fericiti, caci ne dadeam cu saniuta, incingeam batai cu bulgari sau faceam oameni de zapada. Radeam unul de celalalt cand ne bagam nasul in fular si ni se abureau ochelarii. Ne asezam pe zapada si miscam din maini si din picioare pana ce faceam forma de ingeras sub noi. Cand nu mai era zapada pe jos incepeam sa o adunam de pe geamurile masinilor si de cele mai multe ori ne murdaream si manusile. Incercam sa amanam cat mai mult revenirea in casa, caci stiam ca a doua zi zapada nu va mai fi fost la fel. Cand intr-un final reusea mama sa ne adune dupa o zi intreaga de harjonit, de fiecare data erau exclamatii de surprindere la adresa modului in care aratau hainele noastre, adica ude si murdare.
Dupa o baie fierbinte adormeam amandoi aproape instantaneu, obositi, dar fericiti, urmand ca a doua zi sa o luam de la capat cu joaca.