Povestea mea incepe acum 1 an, cand mama s-a sacrificat la nasterea mea si a celorlaltor surori ale mele. M-au luat atunci, m-au spalat, mi-au facut ochi, m-au impodobit si mi-au dat drumul sa plec in lume. M-au numit Curea, la fel ca pe surorile mele. Nu prea mi-a placut, caci mi-as fi dorit sa port un alt nume decat la fel cu al lor, dar mi s-a spus ca voi primi un nume nou de indata ce voi apartine cuiva. Ni s-a mai zis atunci ca ne-am nascut intr-un loc cu traditie si ca de prezenta noastra poate depinde aspectul reusit al unei tinute. Nu prea stiam eu la ce se refereau, dar m-am simtit tare mandra.
Aveam deja cateva luni, deci eram pregatita sa fac fata provocarilor. Am plecat impreuna cu suratele mele la mare, la Targul de haine, ca sa fim adoptate. Drumul a fost lung, tocmai de la Botosani la Constanta, dar a fost frumos. Am trecut pe langa dealuri, pe langa rauri si campii. La Targ am fost expuse pentru cei ce urmau sa il viziteze. Eram tare mandre de noi si voiam sa atragem privirile tuturor. Oamenii au trecut, s-au uitat la noi, ne-au admirat, iar unele dintre surorile mele chiar au fost adoptate.
Pe mine insa, nimeni nu ma voia. Poate pentru ca eram altfel decat ele... Ele erau vopsite mai frumos, erau mai lungi, unele erau impodobite cu tinte, cu catarame colorate de forme diferite, ochii lor erau conturati, marginile mai rotunjite. Eu eram prea rosie si ceva mai scurta. Unii spuneau ca eram speciala si de aceea nu ma voia chiar oricine. Oamenii le preferau, se pare, pe unele dintre surorile mele, caci spuneau ca merg prezentate in multe ocazii. Eu n-as fi avut sa apar prea des in lume. Unde plecasem atat de fericita in marea calatorie a vietii mele, si ma simtisem atat de importanta la inceput, acum ma gandeam ca pe mine nu ma va vrea nimeni, niciodata.
Am participat si a doua zi la Targ dar tot dezamagita am mers noaptea la culcare. Dar Targul dura trei zile. In ultima zi, suparata fiind, nu am mai stat in primul rand, caci nici nu mai conta. Oricum aveam sa fac drumul inapoi, sa ma intrebe toti de ce m-am intors si sa ma compatimeasca. Macar de nu as fi fost atat de rosie...Ar fi putut spune ca eram rosie de ciuda. Ma luase somnul cand, motaind, am simtit ca ma zgaltaia cineva. M-am trezit speriata si am cazut de pe stativul pe care fusesem asezata. Nu stiam ce se intampla, am crezut ca era cutremur sau ca am deranjat pe careva. Acel cineva m-a ridicat si m-a incolacit in jurul mijlocului sau. Fusesem instruita ca avea sa vina acest moment, dar atunci cand el in sfarsit a sosit, m-a prins somnoroasa si nepregatita.
In schimb, pentru prima oara in viata mea am auzit o voce vesela spunand: "Vai! E exact ceea ce cautam! Nu am pantofi rosii, dar o voi asorta cu poseta mea cea rosie!". Fata aceea m-a luat cu grija si m-a admirat. A spus cuiva ca eram frumoasa, ca eram ceea ce isi dorea si ca eram din piele, deci dintr-o familie buna, am presupus eu. Eram rosie...de emotie. M-a luat si m-a dus la ea acasa si a devenit cea mai buna prietena a mea. Si...m-a botezat: Cureaua cea Rosie. Nu mai eram o simpla curea. La ea acasa mai sunt multe alte verisoare de-ale mele, unele mai apropiate, unele mai indepartate. Unele de familii bune, altele nu. Unele mai tinere ,altele mai in varsta, unele mai impopotonate, altele mai simple, dar niciuna nu e ca mine. Eu sunt singura Curea Rosie. Iar cand Catalin a provocat-o sa scrie despre o curea...ghiciti despre cine a povestit.
Later edit: As vrea sa pasez leapsa mai departe lui:
Andreea - tu va trebui sa scrii despre un cantec
Micha - tu despre un fluture
Alinutza - despre un desen
Caty - despre o cutie
The Fly - sa scrii despre un microfon
Codruttzz - sa scrii despre un volan
AnaAyana - despre o raza de soare
Alesssia - despre un creion
Ivonette - despre un martisor.
E un apel la imaginatie, initiat de Catalin. Ideea e ca trebuie sa scrieti despre obiectul care a fost ales pentru dvs in orice stil doriti, fie ca e vorba de o poveste a lui, fie ca e un articol informativ sau unul amuzant. In plus, leapsa poate fi preluata de oricine citeste acest articol, numai sa isi exprime dorinta si ii voi alege un obiect.
Aveam deja cateva luni, deci eram pregatita sa fac fata provocarilor. Am plecat impreuna cu suratele mele la mare, la Targul de haine, ca sa fim adoptate. Drumul a fost lung, tocmai de la Botosani la Constanta, dar a fost frumos. Am trecut pe langa dealuri, pe langa rauri si campii. La Targ am fost expuse pentru cei ce urmau sa il viziteze. Eram tare mandre de noi si voiam sa atragem privirile tuturor. Oamenii au trecut, s-au uitat la noi, ne-au admirat, iar unele dintre surorile mele chiar au fost adoptate.
Pe mine insa, nimeni nu ma voia. Poate pentru ca eram altfel decat ele... Ele erau vopsite mai frumos, erau mai lungi, unele erau impodobite cu tinte, cu catarame colorate de forme diferite, ochii lor erau conturati, marginile mai rotunjite. Eu eram prea rosie si ceva mai scurta. Unii spuneau ca eram speciala si de aceea nu ma voia chiar oricine. Oamenii le preferau, se pare, pe unele dintre surorile mele, caci spuneau ca merg prezentate in multe ocazii. Eu n-as fi avut sa apar prea des in lume. Unde plecasem atat de fericita in marea calatorie a vietii mele, si ma simtisem atat de importanta la inceput, acum ma gandeam ca pe mine nu ma va vrea nimeni, niciodata.
Am participat si a doua zi la Targ dar tot dezamagita am mers noaptea la culcare. Dar Targul dura trei zile. In ultima zi, suparata fiind, nu am mai stat in primul rand, caci nici nu mai conta. Oricum aveam sa fac drumul inapoi, sa ma intrebe toti de ce m-am intors si sa ma compatimeasca. Macar de nu as fi fost atat de rosie...Ar fi putut spune ca eram rosie de ciuda. Ma luase somnul cand, motaind, am simtit ca ma zgaltaia cineva. M-am trezit speriata si am cazut de pe stativul pe care fusesem asezata. Nu stiam ce se intampla, am crezut ca era cutremur sau ca am deranjat pe careva. Acel cineva m-a ridicat si m-a incolacit in jurul mijlocului sau. Fusesem instruita ca avea sa vina acest moment, dar atunci cand el in sfarsit a sosit, m-a prins somnoroasa si nepregatita.
In schimb, pentru prima oara in viata mea am auzit o voce vesela spunand: "Vai! E exact ceea ce cautam! Nu am pantofi rosii, dar o voi asorta cu poseta mea cea rosie!". Fata aceea m-a luat cu grija si m-a admirat. A spus cuiva ca eram frumoasa, ca eram ceea ce isi dorea si ca eram din piele, deci dintr-o familie buna, am presupus eu. Eram rosie...de emotie. M-a luat si m-a dus la ea acasa si a devenit cea mai buna prietena a mea. Si...m-a botezat: Cureaua cea Rosie. Nu mai eram o simpla curea. La ea acasa mai sunt multe alte verisoare de-ale mele, unele mai apropiate, unele mai indepartate. Unele de familii bune, altele nu. Unele mai tinere ,altele mai in varsta, unele mai impopotonate, altele mai simple, dar niciuna nu e ca mine. Eu sunt singura Curea Rosie. Iar cand Catalin a provocat-o sa scrie despre o curea...ghiciti despre cine a povestit.
Later edit: As vrea sa pasez leapsa mai departe lui:
Andreea - tu va trebui sa scrii despre un cantec
Micha - tu despre un fluture
Alinutza - despre un desen
Caty - despre o cutie
The Fly - sa scrii despre un microfon
Codruttzz - sa scrii despre un volan
AnaAyana - despre o raza de soare
Alesssia - despre un creion
Ivonette - despre un martisor.
E un apel la imaginatie, initiat de Catalin. Ideea e ca trebuie sa scrieti despre obiectul care a fost ales pentru dvs in orice stil doriti, fie ca e vorba de o poveste a lui, fie ca e un articol informativ sau unul amuzant. In plus, leapsa poate fi preluata de oricine citeste acest articol, numai sa isi exprime dorinta si ii voi alege un obiect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu