marți, 17 martie 2009

The Reader sau suflet fara chei


Am vazut in seara aceasta unul dintre filmele care au fost nominalizate la Oscarul de anul acesta, The Reader, film pentru care Kate Winslet a obtinut si premiul pentru cea mai buna actrita. Este povestea unui barbat, care in adolescenta se indragosteste de o femeie mai in varsta decat el, povestea lor de iubire durand doar o vara. Ulterior, student fiind la facultatea de Drept, traieste o mare dezamagire atunci cand, mergand sa asiste la un proces, o vede in boxa acuzatilor tocmai pe cea care i-a fost iubita, aceasta fiind fosta angajata SS, implicata direct in crimele din lagarele naziste.

Ce m-a frapat pe mine la acest film este ideea ca o iubire poate avea un impact atat de puternic in viata cuiva incat sa ii rascoleasca tot sufletul, si sa nu il mai lase sa se regaseasca si sa fie intreg pana la sfarsitul vietii. Conteaza varsta? Conteaza experienta emotionala? Conteaza natura relatiei si amintirile comune? Exista acea iubire unica si totala care apare doar o data in viata? Daca unul dintre cei doi isi face bagajele si pleaca din relatie, ii lasa celuilalt sufletul "amputat" sau cum zice Ducu Bertzi "fara chei"?
O fi asa sau e doar in filme?

Ducu Bertzi- Suflet fara chei

Trece toamna, iarna, vara si in inimi urca seara
Vantul canta in nestire peste glezna ta subtire
Palma mea in rugaciune peste sanii tai apune
Si visez ca esti aieve vas de aur plin cu seve
Cand de fapt esti amintire, tu si glezna ta subtire
Mana vai, pe strune-mi moare si pe tine nu te doare.

Refren:
Hei, suflet fara chei
Fara porti si fara ziduri,
Lasi in urma numai riduri.

Trupul tau cu gust de miere lumineaza-n incapere
Din alt timp din alta viata care se destrama-n ceata
Doar la mine in cuvinte doarme coapsa ta fierbinte
Doar in cantec te mai am, mar aprins lucind in ram
Si mi-e dor si mi-e pustiu si ma-ntreb daca sunt viu
Mana vai, pe strune-mi moare si pe tine nu te doare.

Vine vara, iarna vine, numai tu nu vii la mine
Trupul tau ca o vapaie nu-mi mai intra in odaie
Steaua-mi bate in fereastra unde-i umbra ta albastra
Unde-s pasii tai cei dragi, sanii mirosind a fragi
Si mi-e frig si mi-e amar si ma chinui in zadar
Mana vai, pe strune-mi moare si pe tïne nu te doare.

2 comentarii:

Liz spunea...

Este exact asa in viata reala... numai ca majoritatea, spre sfarsitul vietii, in viata reala, spre deosebire de filme, incearca sa-si nege pornirile, amintirile si nostalgiile, sa nu-si recunoasca public sau intim "amputarile" sau momentele cand cineva chiar le-a atins sufletul... si mint si se mint ca au trecut peste...

Onutzza spunea...

Din pacate am intalnit persoane care s-au agatat de trecut si asta le-a influentat emotional pentru toata viata. Totusi, eu cred ca ar fi trebuit sa stie cand sa se desprinda, macar din consideratie pentru persoana care le-a ramas alaturi si cu care au impartit relele si bunele.

Bine te-am gasit, Liz!