vineri, 24 aprilie 2009

Cat de mult stiu ceilalti despre tine?


Unii oameni pur si simplu nu pot sa traiasca daca nu impartasesc si altora gandurile si experientele lor. De la altii, in schimb, oricat ne-am stradui, nu putem afla nimic, pentru ca nu considera ca viata lor ar interesa pe ceilalti. Pe acestia din urma ii numim "ascunsi", "introvertiti". Pe primii ii numim "gura sparta" sau "spune-tot-din-casa".

Exista si categoria de mijloc, din care fac si eu parte. Nu sunt o persoana ascunsa, se poate remarca si din articolele mele ca spun destule lucruri despre mine. Cu toate acestea, ele sunt lucruri generale, subiecte despre lume si viata, intamplari din copilaria mea, situatii cu care ma confrunt. Ceea ce este foarte personal despre mine si familia mea nu voi scrie pe blog si nici nu voi povesti cuiva.

Aveam o colega, o fata foarte simpatica si placuta, genul de persoana atragatoare si fizic dar si prin felul ei de a fi. Si colega mea mai avea si talent la povestit. De cele mai multe ori insa, personajul principal era chiar ea. Problema nu era ca povestea despre ea, ci ca nu tinea cont cui povestea. Cred ca toti colegii stiau amanunte despre ea, despre fostele relatii, despre aventurile sotului, despre relatia ei cu socrii. Auzind-o nu puteam sa nu ma intreb: de ce trebuie eu sa stiu asemenea detalii? Mie, sa fi fost in locul sotului ei, nu mi-ar fi placut ca niste necunoscuti sa stie atatea lucruri despre mine. Ea nu se ferea. Sinceritatea ei era atat de mare incat nu doar ca nu se ascundea, ci chiar simtea nevoia sa ne relateze despre ce se intampla in viata ei. Avea prieteni, nu stiu cat de apropiati, insa, probabil mergand pe principiul "vietii intr-o bula mare roz" in care nu i se putea intampla nimic, considera ca nu are nevoie de acea intimitate care te mai retine in a-ti pune viata pe tava.

Am trecut si eu prin perioada in care imi expuneam unele planuri de fata cu diferite persoane, in ideea ca nu are cum sa afecteze acest lucru, persoane care nu numai ca nu ma incurajau si nu imi dadeau argumente pro si contra cu scopul de a ma ajuta sa iau o decizie, ba dimpotriva, mai degraba ma infranau.

Un alt exemplu ar fi statusul de pe messenger. De ce trebuie eu sa stiu cand cineva face baie? Ok, daca nu e la calculator poate sa scrie ca nu e, daca e afara, poate sa scrie ca e afara, daca mananca, sa scrie ca e la masa...dar un lucru atat de personal cum e cel de a face baie nu trebuie facut cunoscut. E normal sa te speli, d'oh. Nu trebuie sa anunti.

La fel e Twitterul. Eu nu am cont, insa are fratele meu. El nu scrie nimic pe Twitter ci si-a facut cont pentru ca au si alti prieteni. Eu vad Twitterul ca un fel de Big Brother, in care cei ce scriu au ales sa fie urmariti: "poftiti de aflati ce fac eu acum". Astfel, daca "urmaresti" pe cineva anume, chiar de el nu te cunoaste, stii cand doarme, stii cand e la coada la supermarket, stii ca e la volan, stii ca citeste, stii ca se spala pe dinti, stii ca exista. Sunt lucruri normale, ce fac parte din viata de zi cu zi. Nu trebuie strigate: "Aflati ca eu traiesc!".

Mai sunt unii oameni care, ca sa abata discutia de la persoana lor incep cu o avalansa de intrebari despre celalalt. Afla tot ce ii intereseaza si nu spun nimic despre ei in schimb. Eventual cand urmeaza sa li se puna o intrebare anunta ca au treaba si trebuie fie sa plece fie sa incheie convorbirea, daca ea se desfasoara la telefon.

Despre dvs ce stiu ceilalti? Sau mai bine zis, cat? Iar acei "ceilalti", cine sunt - familia, prietenii sau oricine?

5 comentarii:

http://eeeeva.wordpress.com spunea...

f adevarat, asa simt unii o nevoie sa puna totul pe tava. si eu mai destainui, dar pana la un punct. cam ca si tine (si eu sunt capricoarna btw :p). dar sincer nu cred ca nici extrema cealalta nu e mai breaza. adica eu cunosc oameni pe care daca ii intreb ce mai fac, imi raspund sec bine si pun un smiley face :). daca ii intreb altceva sau deschid un subiect raspund in 3 cuvinte sau doar cu un smiley. e de-a dreptul enervant. parca vorbesc singura. inteleg ca nu vreai sa dezvalui din intimitatea ta, insa putina comunicare o fi chiar atat de greu?

Cati spunea...

Mai, si eu sunt destul de zgarcita la vorba @work cand vine vorba despre viata mea personala. Desigur, daca sunt intrebata unde am fost de nush ce sarbatoare raspund,politicos, dar evit detaliile f. personale.

Daca ai dat pe undeva de "Spatiul personal", stii deja ca I like my privacy;)), ca multi dintre noi, dealtfel

Onutzza spunea...

@ Cami: nici mie nu imi place sa mi se raspunda sec, caci de obicei cand intreb pe cineva ce mai face,intreb pentru ca ma intereseaza ce a mai facut, ca "bine" facem toti.

Bineinteles, astept un raspuns in mare, nu detalii. Detalii imi da daca doreste.

Cam asa procedez eu: raspund in mare, iar detalii dau numai daca consider ca pot da.

Mai sunt unele persoane in tren care vor sa ii descoasa pe ceilalti. De obicei le spun, zambind, ca nu ne cunoastem totusi ca sa le dau detalii personale.

@ Cati: Mi se pare normal sa nu povestesti despre tine la locul de munca. Viata ta personala nu trebuie dezbatuta intre colegii de serviciu, mai ales stiind ca la locul de munca barfa e la ordinea zilei. Ceilalti nu ar castiga nimic daca ar sti despre tine, nu ar fi nici mai buni, nici nu le-ar merge mai bine.

Tocmai de aceea am dat exemplul din articol, pentru ca eu chiar tineam la colega de care vorbeam, desi nu eram prietene, insa mi s-a parut intotdeauna ca spune mult prea multe despre ea fara sa tina cont cui povesteste.

eeeeva spunea...

pai da, asa in mare. de exemplu, daca ai fost la munte in weekend, cum zice si Cati... raspunzi si tu politicos. bine, am fost la munte, a fost fain. :) nu tre sa divulgi o mie de amanunte daca nu vrei.

Anonim spunea...

good start