joi, 24 noiembrie 2011

Impresii la miez de noapte

Nu stiu daca am mai avut o perioada asa de lunga in care sa nu postez nimic de cand m-am hotarat eu sa astern ganduri in spatii virtuale si sa intru in randul bloggerilor - desi cred ca daca se mai rataceste vreunul pe aici m-ar renega pentru lipsa de frecventa in scris, poate doar constanta si vechimea in blogosfera sa ma mai salveze - da' nah, precum personajele unui serial simpatic de comedie de acum cativa ani, o sa spun si eu ca "exista o explicatie".

Am castigat multe lucruri odata cu plecarea din tara, dar in schimb am si nemultumiri. Si nu o sa ma refer aici la numeroase "chiftele" pe care le-am primit din diverse parti si cu diverse ocazii in ultimele luni, ci o sa ma refer la faptul ca am intrat intr-o rutina care nu imi place. Ziua de azi a semanat cu ziua de ieri si cu zilele saptamanii trecute si cu zilele saptamanii anterioare...Si daca dati un scroll la unele articole mai vechi puteti citi impresii de acum aproape un an de cand ma bucuram, in ciuda mizeriilor din tara, ca aveam satisfactia sa fiu dintre putinii oameni ce mergeau la munca cu bucurie, pentru ca nu aveam parte de rutina. De fapt, nu stiu daca e rutina care ma termina acum sau oboseala, faptul ca nu e chiar usor sa stai la program in jur de 11 ore pe zi si sa nu realizezi cand trece timpul pentru ca pauza e foarte scurta si treaba nu se termina niciodata. Si in tara stateam mult la servici, dar nu se intampla totusi zilnic si nu atat de multe ore.

In tara aveam in schimb multe alte dezavantaje, in principal de ordin financiar, apoi legate de responsabilitate si de curajul de a mi-o asuma. De cand sunt in Franta am invatat sa fiu mult mai atenta atunci cand prescriu ceva, sa ma gandesc la ce tip de tratament e potrivit pentru fiecare pacient - injectabil sau pe cale orala -, sa nu cer analize la intamplare ci doar daca consider ca ar fi vreun beneficiu, sa vorbesc cu familiile si sa le explic ce urmarim pentru pacient, pentru ca eu sunt doctorul lor, eu sunt primul lor contact. Evident ca am sefi carora le cer sfatul cand apar probleme sau cand nu stiu ce am de facut, dar eu sunt acolo pe sectie, in prima linie, cand se intampla ceva. Iar pacientii sunt respectuosi. Nu am probleme pentru faptul ca sunt romanca, oamenii sunt politicosi si nu ma trateaza ca pe "o rezidenta", sau mai rau "o fata", asa cum ii auzeam de multe ori vorbind intre ei pe pacientii romani, in tara, cand intram in salon, fie despre mine, fie despre colegii mei. Si nu simt sa ma trateze rau pentru faptul ca vin din Romania.

Mi-e dor de acasa. Dar de un acasa general, insemnand familia, putinii prieteni din cercul cel mai apropiat si confortul pe care ti-l dau lucrurile cunoscute. Dar partea cu confortul incepe sa se rezolve, caci am reusit sa imi aduc cate ceva dintre lucrurile si obiectele dragi, dintre prietenii apropiati, unii sunt chiar in Franta, altii urmeaza sa vina, iar cu familia am zilnic contact prin telefon sau internet. Asa ca e ca si cand as lucra in alt judet, daca ar fi sa ne imaginam Europa ca pe o mare tara si restul tarilor ca pe niste judete. Ceva gen SUA.

Concluzia e ca la final de cinci luni de stat in Franta pot spune ca nu e chiar asa de rau pana la urma, desi mi-a fost intr-atat de greu in primele 2-3 luni, incat daca as fi stiut de la inceput cum e, nu as mai fi venit. Dar pentru ca tot am venit, pentru ca a fost o alegere libera si constienta, am cautat sa vad in toate greutatile partile bune, care ar fi: in primul rand faptul ca nu sunt nici prima nici ultima care trece prin momente dure, ca altora poate le-a fost mult mai greu decat mie, iar altora mai usor, fiecare in schimb avand locul lui sub soare si drumul lui, apoi faptul ca am capatat mult mai multa siguranta in actiuni dpdv profesional, faptul ca am vazut Parisul, ceea ce cred ca e cea mai mare bucurie pe anul 2011, caci speram sa ajung sa vad o data in viata macar acest minunat oras, si iata, ca s-a intamplat mult mai repede decat m-as fi asteptat, faptul ca am mai vizitat si alte orase frumoase, apoi ca pot sa fiu pe picioarele mele dpdv financiar, fara sa mai astept ajutor din partea parintilor, si nu in ultimul rand, faptul ca am mai depasit cat de cat bariera limbii, cu toate ca nu am reusit sa repet o boaba de cand ma aflu aici si nici inainte sa vin, dar in schimb, ii multumesc dlui profesor de franceza din liceu cu care am invatat bine limba lui Hugo si Balzac, de nimanui nu-i vine sa creada ca sunt abia de 5 luni aici. Inca fac greseli in conjugarile verbelor, in special cand vreau sa folosesc conditionalul-optativ sau perfectul conditional-optativ (as fi ..., ar fi...) si de multe ori se intampla sa nu inteleg tot ce se discuta, mai ales cand se folosesc cuvinte prescurtate sau limbaj argotic, dar incerc sa ma prind din context.

As mai avea o gramada de lucruri de povestit, despre patiseriile frantuzesti, despre tot felul de lucruri pe care le-am descoperit aici, orasele pe care le-am vizitat (evident, evadari in weekend, caci altcandva nu am cand si cum), tot felul de lucruri specifice francezilor, despre Marché de Noel -o adevarata traditie ce anticipeaza venirea Craciunului, timp in care oraselele sunt decorate de sarbatoare, dar o sa ma opresc aici pentru ca s-a facut deja tarziu si maine e o noua zi de munca. Si nu e ultima inainte de weekend, pentru ca aici rezidentii merg la spital si sambata dimineata, asa ca in functie de cum prind o clipa mai libera si un strop de inspiratie o sa mai arunc si pe aici un ochi si un rand si eventual si niste poze de pe unde am reusit sa ma plimb.

Si o sa inchei cu un cantec pe care il ascult dimineata, la tv, inainte sa plec spre munca, si de la care imi plac versurile, si pe care l-am tot fredonat azi si in care se vorbeste despre timpul care trece si pe care vrem fie sa il grabim, fie sa il incetinim: Mickael Miro - L'horloge tourne



Un SMS vient d’arriver, j’ai 18 ans,
Envolée ma virginité, je suis plus un enfant.
L’horloge tourne, les minutes sont torrides
Et moi je rêve d’accélérer le temps.

[Refrain]
Dam dam déo oh oh oh, dam dam déo oh oh oh oh.

Un SMS vient d’arriver, j’ai 20 ans,
On l’a fait sans se protéger mais je veux pas d’un enfant,
L’horloge tourne, les minutes infanticides
Et moi je rêve de remonter le temps.

[Refrain]

Un SMS vient d’arriver, j’ai 21 ans,
9 mois se sont écoulés et toujours pas d’enfants.
L’horloge tourne, les minutes se dérident
Et moi je rêve, tranquille je prends mon temps.

[Refrain]

Un SMS vient d’arriver, j’ai 25 ans,
Un tsunami a tout emporté, même les jeux d’enfants,
L’horloge tourne, les minutes sont acides
Et moi je rêve que passe le mauvais temps

[Refrain]

Un SMS vient d’arriver, j’ai 28 ans,
Mamie est bien fatiguée et j’suis plus un enfant,
L’horloge tourne mais son coeur se suicide
Et moi je rêve, je rêve du bon vieux temps

[Refrain] (x2)

Un SMS va arriver, j’aurai 30 ans,
30 ans de liberté et soudain le bilan,
L’horloge tourne, les minutes sont des rides
Et moi je rêve, je rêve d’arrêter le temps



9 comentarii:

Iulia Pascutoi spunea...

Draga mea,
ma bucur sa simt optimismul in glasul tau.Sa nu regreti rutina din Franta,ti se pare asa doar pt ca acolo ai orice optiune terapeutica la indemana.Sa stii ca e o aventura sa traiesti in Romania,poate de aia ti se pare ca e monotona viata in Franta.
Dar tu singura ai pus in balanta argumentele pro si contra si ai tras singura concluzii.Distantele geografice nu mai inseamna nimic in ziua de azi.Si esti oricum totusi aproape de Romania.Ce te faceai daca erai prin Australia de exemplu?
Noroc mult in continuare si sunt sigura ca de acum incolo totul va merge si mai bine.
Pune poze de pe la targurile de Craciun, ca sa facem comparatie cu tiganii nostri care vand globuri la Obor.Macar sa vezi si tu ce-ai lasat in tara asta....

cicimama spunea...

Ce frumos cantec si ... foarte bine ales :)
Cat despre toate cate le-ai scris aici, o sa iti spun "o vorba" pe care am citit-o in cartea, pe care tu stii cat de mult o iubesc, "Arta Conversatiei"- Ileana Vulpescu ... vorba care spune asa : "Toate trec ..." Dar vin eu si spun ... din pacate sau din fericire ? ... hmmm ...

Onutzza spunea...

Draga Iulia,
Nu stiu daca pot sa spun ca sunt optimista. Dar nici nu mai sunt asa de daramata ca la inceput. Un prieten bun mi-a zis la venirea in Franta ca primele trei luni vor fi groaznice, dupa sase luni va fi mai bine, dupa 8-12 luni deja o sa ma acomodez si adaptez. Si are dreptate. E de vreo trei ani in Franta, stie el ce stie :)

Onutzza spunea...

Intrebarea mea e tu ce mai cauti in tara, caci tu, spre deosebire de mine, chiar iti doreai sa pleci dupa specialitate.

Onutzza spunea...

@ Mama: si si :)

Anonim spunea...

Thinking outside the box


Nu stiu daca ai remarcat, dar sunt cativa jucatori de sah care in timpul partideleor se ridica de la masa doar pentru a privi piesele din alt unghi.....poate este ceva ce le scapa....si da-mi voie sa-ti spun ca sunt cateva aspecte care le omiti sau pe care nu le-ai scris: in primul rand tu inveti din contactul direct cu pacientul, nu esti un inginer care poate sa porneasca masina si sa vada de ce nu functioneaza la parametrii care trebuie ''in timpul celor 8 h de program''.
Bariera lingvistica nu o treci in 3, 5 luni sau in 9 luni ci va fi depasita in ani....
O alta cauza este si sistemul din care ai venit (sau venim ), cu bune si cu rele, dar mai multe rele decat bune.
In primul muncesti pentru tine, pentru a deveni mai buna in meseria pe care ai ales sa o inveti....daca vrei 8 ore pe program de lucru poti oricand sa schimbi meseria, poti oricand sa iei un avion spre bucuresti si gata viitorul suna bine....
Sa stii ca esti norocoasa dar nu-ti dai seama: sunt foarte multi romani in fr care lucreaza la negru de cand sunt ei veniti in fr, altii sunt in rsa nu ca ar vrea si pot sa-ti spun ca au fost si oameni cu multi ani de studii care pentru o perioada scurta au facut menajul prin casele oamenilor ca sa castige un banut cinstit si tu te vaiti ca ai prea mult de lucru.....daca ai fi fost o luna in situatia lor pot sa garantez ca acum ai fi gandit altfel.
Maturizare placuta

Onutzza spunea...

Buna seara. Intr-adevar, invat zilnic cate ceva din contactul direct cu pacientul. Nu m-am ferit niciodata de stat multe ore la spital, chiar peste program, si in Romania si cu atat mai mult aici, daca a fost cazul, insa e un altfel de ritm decat in tara. N-am sa neg ca ajung acasa si nu mai sunt in stare sa fac nimic. Imi pare rau ca pare ca ma vait. Povesteam, nu ma vaitam. In fond, pot oricand sa ma intorc acasa, nu ma tine nimeni aici fortat. Poate cu timpul va fi mai bine, oricum, e mult mai bine decat acum cateva luni cand am venit aici. Si da, muncesc pentru mine, eu am ales sa fac asta si imi place ce fac. Banuiesc din modul in care va exprimati ca sunteti medic, poate ne si cunoastem, insa din moment ce semnati ca Anonim, nu am de unde sti. In orice caz, inteleg ca aveti mult mai multa experienta de stat in Franta. Probabil ca in timp voi reusi sa ma adaptez si la programul de lucru, sa depasesc si bariera limbii. Si sa ma si maturizez :) Toate cele bune!

Gabriela Cimpoca spunea...

Am cunoscut, in urma cu cateva luni, o tanara doctorita din Romania, care lucreaza la un spital de aici, din Irlanda. Sa stii ca, in esenta, nu face lucruri deosebite de cele pe care le faci tu. Poate doar... munceste mai mult. Si asta doar dintr-un singur motiv: nu are inca suficienti prieteni cu care sa iasa, nu are inca o viata sociala activa, nu ne are decat pe noi, cumva. Si nici noi nu locuim in acelasi oras cu ea.
Stiu ca tie greu, uneori, dar, asa cum spuneai, a fost alegerea ta. Vezi care-ti sunt prioritatile in viata, ce astepti de la viitor, pune pe o coloana realizarile pe care le ai de cand esti in Franta si pe alta- nerealizarile, si, functie de ce-ti iese, ia o decizie atunci cand expira contractul cu ei. Sper sa-ti fie bine, copila scumpa, sa te linistesti si sa te poti concentra asupra lucrurilor importante pentru tine. Fii barbata, cu alte cuvinte, pentru ca asta e situatia! :) Toate cele bune, ma bucur ca... te-ai intors pe blog. Mi-ai lipsit, am tot intrat si uite, te-am gasit, in sfarsit! :)

VIO spunea...

Oana, chiar ma bucur pentru tine,esti minunata si meriti tot ce e mai bun. Eu intru mai rar, iar de postat nici nu mai vorbesc, dar cu toate astea urmaresc cu incantare tot ce postezi tu. Frumosa melodie, frumos ce scrii, dar si mai frumos, e sufletul tau minunat te pup, sa-ti fie bine!