vineri, 16 martie 2012

Trei oameni. Trei povesti.

Dintre pacientii internati azi trei au avut niste povesti foarte interesante. Si cum imi place mie sa stau la trancaneala cu ei le-am aflat, mai pe scurt, evident, mai ales ca nu eram la o sueta, ci la munca si nu puteam pierde prea mult timp cu povesti de viata

Primul: un tanar de 25 de ani, originar din Congo, fugit din tara de acum cativa ani din cauza razboiului (eu care nu citesc nici ziare si nici nu ma uit la tv si ma izolez de tot ce inseamna stire negativa, habar nu aveam ca in Congo a fost razboi, cum nu am in continuare habar daca s-a terminat sau nu). Tanarul a reusit sa fuga din Africa, cu acte false, pana in Spania unde a stat cativa ani, iar de cateva luni, viata grea pe care a dus-o in Spania l-a determinat sa paraseasca aceasta tara si sa vina in Franta. Chestii din astea le-am citit doar prin carti sau le-am vazut in filme, dar nu am cunoscut pe nimeni care sa fi trecut prin asemenea experiente. In Congo i-au ramas parintii si opt frati. Au fost noua dar unul a murit. Nu are locuinta, nu are bani, nu are ce manca. Nu are decat libertate. Are ochii tristi si citesti in ei toata durerea lumii. Are 25 de ani dar e deja batran.

Al doilea: un domn de 78 de ani, fost aviator, pilot pe avion de vanatoare, care mi-a povestit ca a zburat in Vietnam in timpul razboiului, in Indochina si in Senegal. Si vrea sa moara, desi nu e depresiv. Dar respira greu. Iar el a fost toata viata un om activ. Nu se suporta asa. El crede ca are un cancer, ca prea nu mai e bine. "Nu consider ca mai am pentru ce trai. Am profitat din plin de viata, am vazut moartea in fata, am trait toate experientele pe care le-am vrut, nu am ce regreta. Nu mi-e frica de moarte. Dimpotriva. Vreau sa mor, dar sa mor repede, ca sa nu sufar." Ce puteam sa ii spun? Sa il conving ca nu si nu? N-avea sens. In fond, singura certitudine in viata unui om e moartea. I-am urat, omeneste, cand va fi sa fie, sa aiba parte de o moarte rapida si usoara, in casa lui, in patul lui, asa cum isi doreste, sa nu se chinuie. Puteam sa ii urez altceva? Eu zic ca nu aveam ce.

Al treilea: un alt domn de 77 de ani. Interogatoriul medical presupune diverse intrebari printre care si statutul marital al pacientilor si conditiile de viata. Mi-a spus ca e casatorit si ca luna viitoare va aniversa 50 de ani de casatorie. Wow, am zis, si l-am intrebat, din simpla curiozitate, cum de a rezistat casnicia. Mi-a raspuns asa: "stiti, sunt suisuri si coborasuri; doi oameni nu se iubesc in acelasi fel; pasiunea din tinerete nu mai e la fel, dar o inlocuieste o altfel de dragoste, mai profunda. Si apoi, ce sa fac eu fara ma puce si fara copiii mei?" L-am intrebat: nu ati fost niciodata curios sa o parasiti, sa vedeti cum e cu altcineva? Mi-a spus: nuu, niciodata!...cum sa o parasesc?? Je l'aime et je l'aimerai toute ma vie. Am inteles ca da, dragostea exista, nu aveam nevoie de alta demonstratie.

6 comentarii:

Bijuterii spunea...

Da, dragostea exista, mai devreme sau mai tarziu toti o gasim, important e sa ne dam seama ca o avem in fata.

Gabriela Cimpoca spunea...

Fiecare om duce in spate o poveste speciala. Nu cred ca exista povesti terne, exista doar oameni plictisiti! :) Auzind atatea povesti, ai sa fii, cu timpul, ca o carte vie, gata oricand sa le spui si celorlalti intamplarile interesante din viata pacientilor tai. Si asta este un privilegiu, crede-ma! :)

Onutzza spunea...

@ Bijuterii: si daca noi realizam dar celalalt nu vede la randul lui?

@ Dna Cimpoca: evident, mai ales ca mie imi place sa stau de vorba cu pacientii si sa le aflu povestile

Bijuterii spunea...

Atunci trebuie sa incercam sa-i deschidem ochii. :)

Anonim spunea...

eu zic ca mai bine ii scoti ochii

Alex Aricescu spunea...

Cred ca asta este un mare avantaj al nostru, al medicilor. Oamenii ti se deschid neconditionat, totul e sa fii dispus sa ii asculti. Si, daca esti norocos, la sfarsitul zilei pe langa un pacient mai fericit (mai sanatos), vei avea si un medic mai bun, poate mai matur. Oameni deosebiti, experiente deosebite in articolul tau- uneori fiecare pacient e o lectie de viata :) Felicitari pt blog!