de Danila Florentina-Loredana
Când tu ai plâns, mamă, eu am crescut dintr-odată
şi mi-au răsărit nedumeriri ce până mai ieri erau
adevăruri de neclintit
Aşa credeam eu – că mamele niciodată nu plâng
Ele ştiu doar să-ndure
şi să iubească
Habar n-aveam că până şi zeii îşi strigă uneori neputinţa prin lacrimi
Nu te văzusem plângând niciodată
Şi tu erai
cel mai puternic om de pe pământ
Să-ţi mai spun că te credeam nemuritoare?
Şi-ai plâns
Atunci am înţeles prima dată
că un cordon ombilical nu se rupe
cu nicio foarfecă
oricât de ascuţită
cu nicio forţă de pe pământ
sau din cer
că un fiu nu se înţarcă în veci
de iubirea de mamă
Şi-am mai gândit aşa în general
că
O mamă nu poate exista de una singură
Astfel am dobândit dintr-o lacrimă
înţelepciunea pe care nu mi-ar fi dat-o o mie de cărţi
la puterea o mie
(poezie gasita pe net)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu