Despre religie, demoni si oameni cu har

Desi religia este un subiect despre care nu prea discut, deoarece respect credinta fiecaruia, voi aminti despre el in cadrul articolului despre amintirea de astazi. Acum jumatate de ora am fost vizitata de niste domnisoare care isi propovaduiau religia lor si voiau sa imi dea si niste materiale pe care sa le citesc. Nu as fi deschis usa, dar credeam ca era altcineva. Tipele erau tinere, fete inteligente, cu care am purtat o discutie frumoasa, dar care in final mi-au inteles pozitia. Nu am luat nici macar de forma acele reviste pentru ca oricum nu le-as fi citit.

Am avut la un moment dat gandul sa imi schimb religia in urma unor imprejurari si pot spune ca mi-a mers tare rau in acea perioada. A fost o perioada de mari framantari pentru mine, caci ma simteam la o rascruce importanta a vietii mele si nu stiam ce cale sa urmez. Degeaba ii intrebam pe cei dragi, raspunsul trebuia sa mi-l dau singura. M-am informat, am citit, am fost de acord cu unele idei, nu si cu altele, m-am rugat (!) la Dumnezeu, indiferent din ce religie ar fi facut El parte, sa ma ajute sa imi gasesc drumul, iar in final am ajuns la concluzia ca tot religia in care am fost botezata (ortodoxa) era cea mai buna pentru mine si sa imi fi schimbat credinta ar fi insemnat sa neg tot ce eram eu, sa imi anulez sufletul si modul de simti.

Amintirea de azi este legata de acest subiect si despre un moment frumos al copilariei mele. Religia s-a introdus la noi ca materie in scoala cand am intrat eu in clasa a V-a. Am avut marele noroc ca profesorul meu de religie sa fie preot, unul dintre oamenii pe care daca as putea i-as pune pe un piedestal pentru bunatatea, harul in ceea ce fac si pentru frumusetea lor sufleteasca.

Primul meu 10 din anii de gimnaziu a fost la religie. Nu mai stiu la ce intrebare am raspuns ca sa il obtin, dar stiu ca m-am dus tare fericita acasa. Religia era cea mai frumoasa materie din acei ani, pentru ca Parintele nu respecta neaparat materia, ci urmarea sa ne faca sa ne cunoastem credinta. La religie nu trebuia sa invatam, iar notele erau numai de 10, dar trebuia sa fim atenti la ce se discuta, sa punem intrebari despre tot ce aveam nelamurit, sa incercam sa ne dam singuri raspunsuri. In acea perioada se construia bisericuta unde Parintele este si astazi preot paroh. Era destul de aproape de scoala mea, astfel incat orele se desfasurau chiar la biserica, intre icoane, muzica religioasa si atmosfera cucernica ce caracterizeaza acest locas de cult. Noi, ca si copii eram fericiti ca pe langa orele extraordinare de istorie si credinta de care aveam parte, mai eram invoiti (in unele saptamani) si de la restul de materii din acea zi (care erau nesuferite pentru noi). Bisericuta fiind situata intr-un mare parc din oras, chiar pe malul lacului, era (si este) incadrata de un peisaj deosebit. Dupa ce se termina ora, Parintele isi dadea jos sutana , ramanand in camasa si in pantaloni si juca fotbal cu baietii. Noi, fetele, adunam floricele sau faceam concurs de aruncat pietricele in lac.

Initial bisericuta a functionat intr-un cort militar. Imi aduc si acum aminte de primul Paste sarbatorit acolo: cred ca au fost maxim 20 de oameni. Din an in an oamenii au venit in numar tot mai mare, iar in timp s-a ridicat frumoasa si simpla si biserica din lemn. Acum a devenit neincapatoare nu doar in zilele de sarbatori ci si saptamanal, in zilele cand sunt slujbe. Oamenii iubesc acel loc si pe cei ce slujesc acolo. Si toti cei care am fost odata mici si aveam acolo orele de religie, crescand mari, am mers impreuna cu familiile, cu prietenii, unii s-au casatorit acolo, iar Parintele inca ne stie pe toti (pe mine cand ma vede ma striga "doctoressa") si ne cunoaste parintii si ne cunoaste evolutia in ani. Este locul la care cand ma gandesc mi se lumineaza fata si ma relaxez caci il vad ca pe un colt desprins din rai, o oaza de liniste si pace.

Parintele se numeste Nicolae Picu, iar biserica poarta numele Sfantului Mare Mucenic Mina. Se afla in Constanta, in parcul Tabacarie, pe malul lacului Tabacarie. Recomand din suflet, cand mergeti la mare, avand in vedere ca nu este situata prea departe de Mamaia, treceti si pe acolo. Poate ca veti pierde jumatate de ora din viata dvs, dar veti castiga mult mai mult, necuantificat in vreo unitate de masura, pentru suflet.