vineri, 27 februarie 2009

Primul ajutor


Articolul de astazi va fi mai scurt, din doua motive: timpul nu imi permite sa scriu mai mult caci ma grabesc sa plec, iar pe de alta parte, a fost povestit in detaliu, chiar imediat dupa ce s-a intamplat. Trecand ceva timp de atunci, imi permit sa il includ in cadrul amintirilor.

Istorisirea este despre cum am acordat, pentru prima oara in viata primul ajutor unei paciente care cel mai probabil avea o durere anginoasa. Pentru cine nu stie, durerea anginoasa e descrisa de pacient ca o constrictie restrosternala (apasare), acesta exemplificand-o ca o "gheara" si indicand spre regiunea unde e situat cordul. Uneori apare epigastric, fiind confundata cu o durere intensa de stomac sau poate sa iradieze la baza gatului, pe membrele superioare (mai frecvent bratul stang) si chiar spre posterior, interscapulovertebral. Chiar daca pacientul isi modifica pozitia sau respira mai adanc, ea nu dispare. Acesta devine anxios, dispneic. Riscul cel mare e aparitia unui infarct de miocard.

Povestioara este scrisa aici, dar o voi copia si in cadrul acestui articol.

Destinul? Sau a fi in locul potrivit la momentul potrivit?

Am citit odata pe un forum ca cineva filosofa legat de destin si se intreba daca destinul era cel care facuse ca el sa invete sa inoate, pentru ca dupa multi ani sa salveze pe cineva de la inec...Uite asa, ma intrebam si eu acum o saptamana, cand am avut o experienta asemanatoare.

Mergeam pe strada Stefan cel Mare, una din arterele comerciale importante ale Constantei, cand, deodata vad o femeie clatinandu-se si sprijinindu-se de un zid. Amicii mei au mers mai departe, neobservand-o...eu am vazut-o si m-am oprit. Am intrebat-o daca ii era rau. Cred ca o durea foarte tare, pentru ca nu mai putea sa miste nici buzele. Incepuse sa ii curga o lacrima. Trebuie sa fi fost o durere cumplita. Nici nu se mai putea ridica. I-a adus cineva un scaun dintr-o pizzerie alaturata.

I-am chemat pe amicii mei, care au sunat la salvare. Am intrebat-o pe femeie daca sufera de vreo boala de inima. Printr-o miscare de inchidere a pleoapelor mi-a raspuns, confirmandu-mi suspiciunea. In timpul acesta, eu am dat fuga la farmacie sa iau aspirina, pentru ca desi nu mi-a placut cardiologia ca si materie, notiunile de baza le am bine de tot intiparite si una dintre regulile pe care le am "scrise" cu rosu in minte este : "Aspirina in unele situatii de criza (de genul cum era aceasta) salveaza vieti!" Probabil ca era chiar momentul declansarii unui infarct...I-am dat aspirina si a mestecat-o...si-a mai revenit cat de cat...Salvarea tot nu sosise si trecusera deja 20 de minute (bine, ca inainte sa confirme venirea cei de la Salvare intrebasera daca telefonul de pe care sunase colegul era al lui, o gramada de confirmari si para-confirmari in timp ce un om putea sa moara...bun film "Moartea domnului Lazarescu"...din pacate pentru noi).

M-a rugat sa o chem pe fiica ei care lucra la un magazin in apropiere...am alergat, i-am adus fiica. I-a dat si o nitroglicerina, deja femeia era mai bine...nu voia sa mearga la spital, dar totusi nu se putea tine pe picioare. Intr-un final a sosit Salvarea, medicul nici nu ne-a bagat in seama sa ne asculte ce i-am dat (Poate i-am fi dat ceva gresit, nu? Ar fi trebuit sa stie ce anume i s-a administrat...zic eu). I-am spus fiicei ca ea sa ii transmita medicului curant ca 3 studenti de la medicina au stiut ce sa faca intr-o situatie de criza pe strada...in fond asta e si scopul pregatirii noastre, nu? M-a uimit cata luciditate aveam in gandire intr-o asemenea situatie limita - nu emotii, nu frica. Stiam ca va fi bine, pentru ca actionasem la timp. Si mai eram sigura pe ceea ce invatasem. Femeia a fost dusa la spital. Nu am mai vazut-o pentru ca ulterior nu am mai ajuns prin spital iar cand am ajuns nu am reusit sa merg la ea, dar cred ca totul a fost bine pana la urma. Putea muri.

A fost cea mai mare satisfactie pe care am avut-o vreodata de cand sunt studenta. Nici un 10 si nici bursa obtinuta in fiecare an nu au avut aceeasi valoare ca si satisfactie precum o viata de om salvata. Si...in timp ce actionam in gandul meu mai era si ideea ca am si mama...si am si bunica...si...daca vreuna din ele ar pati ceva asemanator, mi-as dori sa stiu ca cineva e acolo si pentru primul ajutor....

Si ulterior in mintea mea s-a nascut ideea: oare a fost norocul femeii, destinul, cel care a facut ca eu si colegii mei sa fim acolo in acel moment, si sa mai fim si studenti la medicina?

Puteam fi oriunde altundeva...dar am fost acolo...sau e doar o simpla coincidenta?

15 Oct. 2005

Un comentariu:

BGD spunea...

Coincidenta e modalitatea prin care Dzumnezeu isi mentine anunimatul. Einstein ;)