joi, 26 februarie 2009

Primul zbor cu elicopterul


Nu multi se pot lauda cu o astfel de experienta, mai ales ca ea s-a intamplat pe cand eram destul de mica, mai precis cand eram prin scoala generala. A fost avantajul meu faptul ca tata era aviator. Culmea e ca nu cu tata am zburat prima oara, ci cu nasul meu de botez, care in acea zi avea zbor. S-a cerut aprobarea si m-au urcat si pe mine. Nu mi s-a parut ceva nou sa patrund intr-un elicopter, caci tata ma lua din cand in cand, inca de cand eram la gradinita, sa ii vizitez locul de munca si fiecare vizita avea in program o plimbare pe pista si obligatoriu urcat in elicopter. [Atunci cand o sa am si eu copii probabil ca ii voi lua cu mine la serviciu, caci stiu ce mare placere imi facea mie cand ii insoteam pe mama sau pe tata.] Imi puneam castile care erau foarte mari pentru capul meu, iar tata pornea motorul, elicele incepeau sa se invarta si dadea drumul la microfon si comunicam asa, eu imaginandu-mi ca sunt sus in inaltul cerului. Atingeam mansa, ma uitam fascinata la toate butoanele si butonasele care erau la bord si ma minunam cum de pot pilotii sa tina minte pentru ce servea fiecare dintre acele butoane, caci majoritatea nu aveau niciun indicator desenat. Ulterior trebuia sa ma dau jos, caci eram prea mica pentru ca sa ma ia si pe mine in zbor, si ramaneam la sol, timp in care tata facea un tur de pista (asta facea parte din sarcinile lui pe ziua respectiva).
In ziua cand am zburat si eu, dupa cum am spus, era randul nasului meu sa zboare. Am urcat in elicopter, dar de data aceasta nu m-am mai dus in cabina pilotilor. Nu aveam casti pe urechi, iar zgomotul motorului era asurzitor. La un moment dat am simtit cum am inceput sa ne ridicam. Imi tineam mainile pe urechi si priveam pe geam cum pescarusii zburau la acelasi nivel cu noi. Nu a fost un zbor lung, ci doar de cateva minute, timp in care pilotii au facut un tur de pista, dar pentru mine timpul s-a dilatat. Nu pot spune ca mi-a fost teama, caci aveam incredere in pregatirea si in experienta lor, dar o oarecare emotie am avut. Nu ii e dat chiar oricui sa aiba parte de asemenea experienta, iar eu pe vremea aceea aveam in jur de 12 ani. Mi-a parut cumva rau la aterizare caci mi-ar fi placut sa fi durat mai mult, dar misiunea pilotilor pe ziua respectiva implica un zbor mai indelungat in afara unitatii iar eu nu aveam voie sa particip.
A fost ceva deosebit si de aceea am inclus aceasta intamplare in sirul de clipe frumoase din viata mea. Din pacate nu am imortalizat momentul, astfel incat el exista doar in memoria mea, a lui tata si a nasului meu. Dar tind sa cred, totusi, ca dintre toti, se regaseste cel mai intens in amintirea mea, vizualizata prin ochii copilului care eram atunci.

In poza e tata, in elicopterul Puma, pe care a zburat timp de 18 ani.

2 comentarii:

madalina spunea...

wow...eu nu am zburat niciodata cu elicopterul:(

cicimama spunea...

Ti-aduci aminte si cand l-ati asteptat , pe pista de aterizare (impreuna cu alti copii ai colegilor lui tata), pe "Mos Craciun" care venea cu elicopterul din...Finlanda (parca)...ha ha...?