marți, 10 martie 2009

Motanul cu sapte capete



Stiti cum copiilor mici nu le e niciodata foame si somn? Nu puteam sa fac exceptie. Nici acum nu fac, ca dovada orele tarzii la care postez majoritatea articolelor.

In copilarie, ca sa reuseasca sa ma adoarma, membrii familiei mele veneau pe rand si imi spuneau povesti. Abandonau atunci cand realizau ca nu era chip sa inchid ochii si pasau sarcina urmatorului. Imi placeau foarte mult povestile. Ca si acum, de altfel. De aceea eram destul de atenta la intamplarile relatate caci ascultand "traiam" oarecum povestea. Si acum o fac, cu ajutorul imaginatiei si a empatizarii (in cazul povestilor de viata).

Singura care reusea sa ma adoarma era sora mamei. Era si ea adolescenta pe vremea aceea, numai chef sa stea sa ii spuna povesti copilului nu avea, dar era ultima speranta atunci cand ceilalti nu mai reuseau. Venea mama spre exemplu si incepea sa-mi zica de Scufita Rosie, de Alba ca zapada si de cei sapte pitici, de Capra cu trei iezi, de Fata mosului si fata babei, de aventurile lui Praslea cel Voinic, despre zane, vrajitoare si printese si despre multe alte minunatii. Ascultam eu ce ascultam pana cand mamei i se facea somn si incepea sa greseasca in relatarea ei. Normal, nu era sa o las sa denatureze istorisirea si o corectam. Realiza atunci ca nu avusese nicio sansa iar odrasla ei avea ochii tot deschisi. O chemam atunci plangand pe matusa mea: "...spune tu, ca tu stii!". Venea biata de ea si lasa balta tot ce facea. Si incepea soptit si misterios si de fiecare data povestea incepea la fel: "A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti...un motan cu sapte capete..." si de aici actiunea era cu totul alta mereu, pentru ca matusa mea inventa in fiecare noapte altceva. Felul in care povestea era atat de captivant incat, pierduta fiind in actiune, adormeam in cateva minute. Era un mister cum reusea.

Cert e ca Motanul cu sapte capete a ramas povestea copilariei mele, acea poveste care e de fiecare data alta, e de fiecare data noua si plina de neprevazut. Cam asa sunt si alegerile noastre si chiar viata, pana la urma, nu?

Un comentariu:

cicimama spunea...

Am ras cu lacrimi...pentru ca mi s-a derulat intreg filmul de-atunci...Dumnezeule mare !!!...ne omorai...nu adormeai nici picata cu ceara...iar eu si tata nu stiam caricatura aia de poveste "motanul cu sapte capete" (ha ha ha).