Fetita care stia sa citeasca povesti

Pe la varsta de 4 ani am invatat sa citesc. La gradinita mi se spunea fetita care stie sa citeasca povesti. Cand am intrat in clasa I citeam cursiv si cu intonatie. De fapt, citisem Abecedarul de cateva ori pana atunci.

Pe cand eram prin clasa a IV-a am inceput sa scriu poezii. Simple, naive, cu rima si ritm sau fara. Pe la 12-13 ani aveam deja un numar bunicel de poezii scrise. Ce mai, am confirmat si eu vorba aceea din popor, cum ca "romanul s-a nascut poet".
La un moment dat am fost invitata de un prieten de familie care lucra la postul local de radio ,la o emisiune (parca era de 1 iunie) ca sa imi citesc poeziile si acolo. Mi-am pregatit caietelul de creatii literare si m-am dus. Am avut mari emotii, mi-a tremurat vocea in timp ce raspundeam la intrebarile care mi se puneau dar emisiunea a fost una reusita. Eram mica si poeziile mele erau atat de simple, dar faptul ca aveam asemenea inclinatii la acea varsta cand copiii inca se uitau la desene animate era lucrul deosebit. Sau cel putin asa ziceau cei mari. Erau mari, deci stiau ei ce spuneau, ma gandesc. :) Ulterior am scris din ce in ce mai rar, pentru ca sa abandonez de tot poezia pe la sfarsitul clasei a VIII-a. Am renuntat doar sa scriu poezii, nu si sa le citesc.
Am si acum caietelul de care spuneam mai sus si voi copia aici cateva dintre poezioarele mele de atunci.

Totul si nimic

Totul e lumea.
Lumea inseamna viata.
Viata inseamna oameni.
Oamenii sunt gaze pe fata Pamantului.
Gazele inseamna...aproape nimic.
Nimic inseamna totul.
Totul e lumea...

Ochii de copii

Doi tineri fericiti si puri
Sub un salcam inflorit.
Ea, frageda si inocenta,
El, frumos si indragostit.
O ploaie de flori si de frunze
Ii uda cu nostalgie.
Iubirea lor,
Un porumbel in zbor,
Cu aripile deschise spre infinit.
Si toate frumusetile si fericirile oamenilor
Le poarta ei,
Ca pe podoabe de nepretuit,
Privind viata cu ochi naivi de copii.

Pestera ochilor tai

Privesc in ochii tai,
Ca intr-o pestera fara fund.
Lacrimile stalactitelor
Picura pe pleoapata tremuranda.
Rasunand ca niste clopotei,
Picaturile cad din cerul innegurat al ochilor tai.
Dar cerul se insenineaza,
Si tu esti fericita.
Nu mai plange!

Si cand ma indragostisem de un baiat cu ochi frumosi (eram printr-a VII-a):

Shine

Shine upon me
And fill me with your light.
I want to lose myself into your eyes,
I want to live, just to be with you,
And if you die, I want to die with you,
And be together for good.
You came into my life
And lit my heart with love,
And though I was too sad,
I found again in me the power to go on.
So, now I'm so in love,
That I'd do all for you
But the only thing I want you to do
Is shine on me.
Just shine.

Si pentru ca imi placeau mult istoria, povestile si poeziile istorice (mai ales cele ale lui Dimitrie Bolintineanu), am incercat sa creez si eu o poezie asemanatoare:

Castelul din munti

E totul scaldat intr-o liniste adanca.
Un tipat se-aude strident, dup-o stanca.
Razboinicii vin spre castelul din munti,
Si-omoara oameni si omoara prunci.
Si-atuncea se-mpinge si urla o gloata.
Darama cetatea, si-o zguduie toata.
Iar regele, fuge ranit spre doi cai,
Cu ochii de sange, cu barba valvoi.
El scapa cu viata, dar uita degraba,
Ca in castel, fiica lui draga
Ramane drept prada la dusmanii sai,
La vulturii aprigi, la lupii cei rai.
Se-ntoarce atuncea, gonind grabnic
Spre mandra domnita,
Ca vantul naprasnic.
Ajunge-abia noaptea trist si-ngrozit,
Caci vede locul in care-a trait
Ramas o cenusa, un zid parasit,
Ca regele ce plange neobosit.
Iar sangele curge din rana cea adanca,
Dar el nu simte si vrea sa se stinga.
Isi scoate pumnalul atunci din desaga
Si viata sa-si ia doreste degraba.
Insa inainte, pe Domnul Il striga
Iara spre ceruri el mana-si ridica
"- De ce-ngadui Tata, asa nedreptate
De ucid ei suflete nevinovate?
Razbuna-ma, Doamne, cum stii Tu mai bine
Iar urmasii mei Te vor slavi pe Tine!
Salveaza Pamantul de-asa o prigoana!
Salveaza-mi copila din mana romana!"
Si rana-si panseaza, si-o curata toata
Si fuge apoi, odihnit, dupa gloata.