marți, 3 martie 2009

Plimbare cu tramvaiul



Azi am fost pentru prima oara cu tramvaiul de cand m-am mutat in Bucuresti. Nestiind traseele, nu m-am aventurat pana acum, caci eu stiu o vorba de la tata: drumul cel mai scurt e drumul cunoscut. Spre norocul meu, mai ales avand in vedere ca trebuia sa ajung pana intr-o anumita ora acolo unde aveam treaba, m-a indrumat o colega sa aleg traseul cu tramvaiul, acesta fiind mult mai scurt decat cel cu metroul. In fine, am ajuns la timp si am rezolvat ce aveam.

Articolul nu este despre asta. El este despre o alta calatorie cu tramvaiul, intamplata pe cand eu aveam vreo 9 ani, iar fratele meu vreo 4 anisori. Era sambata parca. Vazand ca nu mai era paine, mama ne-a trimis pe noi sa cumparam. Nu era foarte departe alimentara si mai fusesem si singura de multe ori, deci nu era o problema. Mi-a zis sa il iau si pe fratele meu ca sa il plimb si pe el.

Ne-am dus la alimentara. Nu mai aveau paine. Nu-i nimic, mi-am zis, mai stiam eu alt magazin ceva mai departe. Am mers si acolo. Nici acolo nu mai era. Si tot asa, am luat ditamai bulevardul la pas cautand brutarii sau alimentare. Fiind la putin timp dupa 1989, nici nu erau chiar atat de multe, cel putin prin zona prin care stateam noi. Si am tot mers, mai departe si mai departe, pierzand notiunea timpului, pentru ca scopul era sa ne intoarcem acasa cu paine.

Intre timp, acasa, mama se dadea de ceasul mortii, caci stia ca ar fi trebuit sa revenim in scurt timp. Bineinteles ca i-au trecut prin cap cele mai negre scenarii cu ce ni s-ar fi putut intampla, caci mi-a spus-o ulterior. Timpul trecea, iar noi nu mai apaream. Intre timp, noi am ajuns tocmai in Piata mare, care se afla cam la 20 de minute de mers pe jos (mers de adult, nu de copil), in pas rapid. Stiam eu acolo o brutarie turceasca unde faceau paine pufoasa si crocanta, brutaria unui turc, si am avut si norocul sa gasim paine calda, gata scoasa din cuptor.

Multumita ca mi-am atins scopul, cu sacosa intr-o mana si cu manuta fratelui meu in cealalta mana, m-am indreptat spre casa. El, mititelul, la 4 anisori, facuse deja un efort mult prea mare sa mearga pe o distanta atat de mare si obosise. Ii era foame si somn. Si eu obosisem, caci nici eu nu eram prea mare, totusi. Pe bulevard treceau tramvaiele. Ne-am hotarat sa ne intoarcem acasa cu tramvaiul, desi nu mai fusesem niciodata singurei. Cu toate acestea, stiam ce aveam de facut caci fusesem de multe ori ba cu parintii, ba cu bunica. Problema era alta. Nu aveam bilete si nici bani sa mai cumparam. Controale existau, dar ne-am urcat clandestin, sperand ca sambata dupa-amiaza sa nu vina nimeni sa ne ceara biletele la control. Am stat cu teama tot drumul, construind scenarii in minte, cum ar fi sa vina controlorul, iar eu sa imi cer scuze, sa ii zic ca suntem mici si ca nu mai avem bani si ca ne asteapta mama acasa. Nu era nicio minciuna in ce spuneam, in fond.

Spre norocul nostru, nu ne-a intrebat nimeni nimic. Tramvaiul a ajuns in statia la care trebuia sa coboram, am traversat strada frumos, pe verde, si ne-am indreptat spre bloc. La geamul de la balcon era insa mama, suparata si ingrijorata. Noi eram veseli, multumiti ca am gasit paine si incantati de aventura cu tramvaiul. "Am mers cu tramvaiul!" striga fratele meu...Mama ne-a aratat de la geam degetul aratator in semn de admonestare, ceea ce ne-a cam facut sa ne fie teama de o eventuala corectie cu linia la fund (care se intampla foarte rar, si numai in situatii destul de serioase). Din fericire, nu am patit nimic, ci doar ne-a certat si ne-a interzis ca pe viitor sa mai fim atat de aventurosi. Am realizat atunci ca puteau sa ni se intample tot felul de lucruri rele. De atunci, cand ne mai amintim de intamplari din copilarie, si eu, si fratele meu si mama radem cand vine vorba de povestea primei noastre plimbari cu tramvaiul fara sa fi fost insotiti de vreun adult.

2 comentarii:

Marina spunea...

Frumoasa poveste!

Onutzza spunea...

Eram si noi mici si viteji. Multumesc Marina. :)